LIDERII CA OBIECT AL REPREZENTĂRII SOCIALE

Studii recente

REZUMAT

Procesul de reprezentare socială desemnează o formă de cunoaștere specifică, care, „acționând simultan asupra stimulului și asupra răspunsului”, leagă un subiect de un obiect. În cazul lui, avem de-a face esenţialmente cu „un mod de a  comunica cu exteriorul”, cu o „orientare în lumea fenomenelor și a faptelor”, cu o „articulare a personalității la contextul social”, cu un „mechanism prin care se construiesc teorii despre mediul social”, cu „un stil de conduit orientat  spre exterior” sau, în sfârșit, cu o „refacere, o reconstrucție a ambientului prin prisma filosofiei noastre de viață”. Spunând „reprezentare socială”, noi, de fapt, ne referim la o „modelizare a unui obiect în și prin raporturi lingvistice, comportamentale și materiale”. Cu acest obiect, tipul vizat de reprezentare se află „într-un raport de simbolizare (îi ține locul) și de „interpretare” (îi acordă semnificații), constituindu-se într-o formă de expresie a subiectului”.

Ce premise trebuie să existe pentru ca un anume element al mediului social (o persoană, o situație, un eveniment, un fapt, un fenomen sau o idee) să suscite emergența unei reprezentări sociale, a unei științe colective sui-generis susceptibilă să construiască „o viziune comună asupra lumii”, un „sistem de înțelegere și interpretare a realității”, o „strategie de integrare comunitară a indivizilor sau grupurilor”?

Potrivit unui punct de vedere de largă răspândire, pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuiesc întrunite cel puțin cinci condiții. In brevi, ele arată astfel:

  • polimorfismul [ = obiectul reprezentării trebuie să dispună de mai multe fațete, de o anumită diversitate în câmpul social; or, reprezentarea obiectului la nivelul grupurilor urmează să capete conotații particulare, coloraturi specifice determinate de respectivele particularități ale populației sau/și ale mediului];
  • raportarea la grupul social [= cercetătorul trebuie să surprindă legătura existentă între un grup social și obiectul reprezentării; or, „reprezentările sunt construite, dezvoltate și purtate de grupurile sociale”];
  • identitate și coeziune [= cercetătorul trebuie să se încredințeze că obiectul reprezentării se află în raport cu anumite mize sociale, în mod special cu cele legate de identitatea și coeziunea grupului; or, membrii unui grup tind să ia în considerare  obiectul care îi face să-și vadă identitatea și să se simtă coezivi];
  • raportarea la „altul social” [= cercetătorul trebuie să constate existența unei relații strânse între obiect și alte instanțe sociale aflate în interacțiune reală cu grupul care produce respectiva reprezentare; or, „dacă nu ar exista un «altul social» la care grupul să se raporteze, reprezentarea nu ar avea sens și nici nu ar exista”];
  • inexistența ortodoxiei [= obiectul reprezentării nu trebuie să se raporteze la grupuri care se supun unor instanțe reglatoare sau de control; or, în cazul reprezentărilor sociale, „procesele de organizare și structurare decurg natural, fără presiuni sau imixtiuni externe”].

SUMMARY

The process of social representation designates a form of specific knowledge which, „acting simultaneously on the stimulus and the response”, links a subject to an object. In its case, we are in fact dealing with a „way of communicating with the outside”, with „turning to the world of phenomena and deeds”, with an „articulation of the personality to the social context”, with a „mechanism with whichtheories about the social environment are built”, with a „style of conduct towards the outside ” or, finally, with a „restoration, a reconstruction of the environment through the perspective of our philosophy of life”. By saying „social representation,” we actually mean a „modeling of an object into andthrough behavioral and material linguistic relations”. With this object, the type of representation in question is „in a relation of symbolization (taking its place) and „interpretation” (giving it meaning), being in a variant of expression or in a form of construction of the real„.

What prerequisites must there exist for a certain element of the social environment (a person, a situation, an event, a deed, a phenomenon or an idea) to trigger the emergence of a social representation, of a sui generis collective science capable of building „a common vision of the world”, a „system of understanding and interpretation of reality”, a „strategy of community agreement between individuals or groups”?

According to a widespread view, for that to happen, at least five conditions must be met. In brevi, they look like this:

(a) the polymorphism [= the object of representation must have several facets, a certain diversity in the social field; the representation of the object at the level of the groups is to obtain particular connotations, specific colors determined by the respective particularities of the population and/or the environment];

(b) way of reference to the social group [= the researcher must capture the link between a social group and the object of representation; „representations are built, developed and worn by social groups”];

(c) identity and cohesion [= the researcher must ensure that the object of representation is in relation with certain social stakes, particularly those related to the identity and cohesion of the group; the members of a group tend to take into consideration the object that makes them see their identity and feel cohesive];

(d) way of reference to the „other social” [= the researcher must establish a close relationship between the object and other social instances in real interaction with the group producing that representation; „if the „other social” to which the group would relate didn’t exist , the representation would not make sense nor would exist”];

(e) the non-existence of orthodoxy [= the object of representation must not relate to groups subject to regulatory or controlling courts; in the case of social representations, „the processes of organization and structuring occur naturally, without external pressures or interference”.

Cuvintele – cheie:  reprezentare socială, obiect al reprezentării sociale, specificitatea obiectului reprezentării sociale

 Key words: social representation, object of social representation, the specificity of the object of social representation

Intervenind, la 1961, în La psychanalyse, son image et son  publique, cu prima definiție a reprezentărilor sociale, S. Moscovici arată că acestea constituie  expresia unui „sistem de valori, de noțiuni și de practici relative la obiectele mediului social” [1]. Construcția determinativă „relative la obiectele mediului social”, purtând însemnele unui autentic punctum saliens, nu apare, bineînțeles, de dragul formei sau în intenția de a produce „o idee în plus”. Sensul includerii ei este de o cu totul altă natură: de a pune în evidență faptul că orice reprezentare socială înfățișează esenţialmente un proces prin care indivizii interiorizează realitatea, descifrând-o, reconstruind-o, încărcând-o cu semnificații și integrând-o plenar în sistemul axiologic existent. Acest punct de vedere este pentru S. Moscovici atât de important, încât, după ce îl lansează în La psychanalyse, son image et son  publique, el se vede obligat să se raporteze la el și cu alte ocazii:

  • anul 1969 (Préface la studiul Santé et Maladie realizat de C. Herzlich): „reprezentările sociale nu fac o ruptură între universul exterior și universul interior al individului” [2];
  • anul 1984 (The Phenomenon of Social Representations): „un lucru este sigur: formele principale ale ambientului nostru psihic și social sunt fixate în reprezentările sociale, iar noi înșine suntem modelați în funcție de acestea” [3];
  • anul 1986 (L’ère des représentations sociales): „reprezentările sociale sunt sociale prin natura raportului întreținut de indivizi cu obiectul reprezentat” [4].

Cu timpul, ceea ce afirmă  S. Moscovici devine un lucru de netăgăduit şi pentru mulți alţi cercetători din domeniul psihologiei sociale. Vom enumera, succint, doar câteva cazuri:

  • Fischer: „reprezentarea socială este un proces de elaborare perceptivă și mentală a realității care transformă obiectele sociale (persoane, contexte, situații) în categorii simbolice (valori, credințe, ideologii) și le conferă un statut cognitiv, permițând înțelegerea aspectelor vieții obișnuite printr-o racordare  a propriei noastre  conduite la interiorul interacțiunilor sociale” [5];
  • -C. Abric: „ specificul unei reprezentări sociale rezidă în a constitui un sistem coerent în limitele căruia dimensiunile sociale produc o stare cognitivă specifică, adaptată la obiectele care se regăsesc în aceste dimensiuni ” [6];
  • D. Jodelet: „reprezentarea socială este o formă practică de cunoaștere care leagă un subiect de un obiect, un proces de elaborare a realului care «acționează simultan asupra stimulului și asupra răspunsului»” [7];
  • A. Neculau: „reprezentările sociale desemnează un stil de conduită, un mod de a comunica cu exteriorul, o orientare în lumea obiectelor și o operație de clasificare a acesteia” [8];
  • N. Roussiau & C. Bonardi: „reprezentările sociale redau organizări complexe de opinii socialmente construite, referitoare la un obiect social, rezultând dintr-un ansamblu de comunicări care permit stăpânirea mediului în funcție de elementele simbolice proprii sau ale grupului de apartenență” [9];
  • P. Moliner, P. Rateau & V. Cohen-Scali: „reprezentările sociale trebuie privite ca niște ansambluri organizate de elemente cognitive (opinii, informații, credințe) referitoare la un obiect social” [10];
  • I. Marková: „orice obiect sau fenomen, fie el fizic (de exemplu, o bucătărie), interpersonal (de exemplu, o prietenie), imaginar (de exemplu, monstrul de la Loch Ness) sau sociopolitic (de exemplu, o democrație), poate deveni obiectul unei reprezentări sociale” [11];
  • J.-M. Seca: „putem considera reprezentările sociale în generalitatea lor, făcând din ele asamblări, asocieri, aranjamente, articulații sau ,,combinații de ansambluri de semne” mai mult sau mai puțin ierarhizate, calificate drept ,,siplexuri” (…) extrase din ,,universurile” obiectelor ce compun lumea ” [12].

Procesul de reprezentare socială, așadar, desemnează o formă de cunoaștere specifică, care, „acționând simultan asupra stimulului și asupra răspunsului”, leagă un subiect de un obiect. În cazul lui, avem de-a face, în fond, cu „un mod de a  comunica cu exteriorul”, cu o „orientare în lumea fenomenelor și a faptelor”, cu o „articulare a personalității la contextul social”, cu un „mecanism prin care se construiesc teorii despre mediul social”, cu un ,,stil de conduită orientat spre exterior” sau, în sfârșit, cu o „refacere, o reconstrucție a ambientului prin prisma filosofiei noastre de viață”[1]. Operând cu noţiunea de  „reprezentare socială”, noi, de fapt, ne referim la o „modelizare a unui obiect în și prin raporturi lingvistice, comportamentale și materiale”. Cu acest obiect, după cum susţin unii autori – M. Curelaru, de pildă [13] – , tipul vizat de reprezentare ,, se află într-un raport de simbolizare” (îi ține locul) și de „interpretare” (îi acordă semnificații), constituindu-se într-o formă de expresie a subiectului”.

Pornind de la constatarea că „o caracteristică principală a reprezentării sociale este aceea că ea re-prezintă  întotdeauna un obiect, că se raportează la un loc, o situație, un fapt, o persoană, un eveniment sau o idee”[2], să vedem în continuare cum se prezintă specificitatea obiectului avut în vedere sau – mai exact – ce premise trebuie să existe pentru ca un anume element al mediului social (o persoană, o situație, un eveniment, un fapt, un fenomen sau o idee) să suscite emergența unei reprezentări sociale, a unei ,,reţele de idei, metafore şi imagini” susceptibile să dezvolte „o viziune comună asupra lumii”, un „sistem de înțelegere și interpretare a realității”, o „strategie de integrare comunitară a indivizilor sau grupurilor”.

Primul care oferă claritate în acest sens este chiar S. Moscovici. În aceeași inegalabilă La psychanalyse, son image et son publique [14], el observă că se poate vorbi despre cel puțin trei criterii de identificare a ceea ce poate fi luat drept obiect reprezentațional. Mai întâi de toate, este important să existe condiții optime pentru dispersia informației cu referire la obiectul reprezentaţional, o „libertate de circulație a acesteia și accesul tuturor la ea” (într-un asemenea context, ,,obiectul va determina opinii pestriţe şi  poziţionări dintre cele mai felurite ale grupurilor sau indivizilor” ). Apoi, contează dacă obiectul avut în vedere este în stare să producă efectul de focalizare, generând un proces prin care „unele trăsături ale lui se accentuează, iar altele se ocultează” (celor din urmă revenindu-le statutul de ,, elemente neadaptate sistemului de valori al actorilor sociali”). Ultimul criteriu, care vine în completarea primelor  două abordări,vizează presiunea la inferență, o stare care se traduce prin necesitatea de a ajunge la o explicație consensualizată și la un cod comun în raport cu „elementele mediului social” (fenomenul se concretizează prin ,,conversații, descrieri şi evaluări ale obiectului în scopul de a  obține un acord asupra conținutului respectivei reprezentări sociale”).

Exigențele formulate de către S. Moscovici contribuie, pe parcurs, la apariția unor noi interpretări cu referire la maniera în care trebuie  să decurgă validarea obiectului reprezentațional. Afirmând acest lucru, ne referim , cu precădere, la ceea ce reuşesc să întreprindă, de la 1993 încoace, P. Moliner, C. Flament și M. L. Rouquette (cel dintâi remarcându-se, în mod special, prin Cinq questions à propos des représentations sociales [15] sau Images et représentationssocialis. De la théorie des représentations à l’étude des images sociales [16], iar ultimii – prin L’anatomie des idées ordinaires. Comment étudier les  représentations  sociales  [17]).

Contribuția lui P. Moliner rezidă în emiterea și demonstrarea punctului de vedere potrivit căruia ar trebui întrunite cel puțin cinci condiții pentru ca un anume element al mediului social să poată intra în posesia calificativului de obiect reprezentațional. In brevi, condițiile la care face trimitere cunoscutul profesor de psihologie socială de la Universitatea Paris 13 Nord (Sorbonne Paris Cité) arată astfel:

  • polimorfismul [ = obiectul reprezentării trebuie să dispună de mai multe fațete, de o anumită diversitate în câmpul social; or, reprezentarea obiectului urmează să capete conotații particulare/coloraturi specifice determinate de respectivele particularități ale populației sau/și ale mediului];
  • raportarea la grupul social [= cercetătorul trebuie să surprindă legătura existentă între un grup social și obiectul reprezentării; or, „reprezentările sunt construite, dezvoltate și purtate de grupurile sociale”];
  • identitate și coeziune [= cercetătorul trebuie să se încredințeze că obiectul reprezentării se află în raport cu anumite mize sociale, în mod special cu cele care vizează identitatea și coeziunea grupului; or, membrii unui grup tind să ia în considerare  obiectul care îi face să-și vadă specificitatea și să se simtă solidari];
  • raportarea la „altul social” [= cercetătorul trebuie să constate existența unei relații strânse între obiect și alte instanțe sociale aflate în interacțiune reală sau imaginară cu grupul care produce respectiva reprezentare; or, „dacă nu ar exista un ,,altul social” la care grupul să se raporteze, reprezentarea nu ar avea sens și nici nu ar exista”];
  • inexistența ortodoxiei [= obiectul reprezentării nu trebuie să se raporteze la grupuri care se supun unor instanțe reglatoare sau de control; or, în cazul reprezentărilor sociale, „procesele de organizare și structurare decurg natural, fără presiuni sau imixtiuni externe”].

Cât privește aportul adus de C. Flament și M. L. Rouquette, se poate spune că acestora le revine meritul de a acredita ideea potrivit căreia procedura de profilare a obiectului reprezentării sociale poate fi una „minimalistă”, ea incluzând doar două criterii – saliența sociocognitivă și practicile sociale. De ce saliența sociocognitivă? Pentru că, logic gândind,  un anume obiect poate suscita emergența curenților reprezentaționali doar atunci când este „înzestrat” cu funcția de concept (se are în vedere proprietatea obiectului ,,de a se constitui într-o abstracție, de a trimite la o clasă de obiecte, de a se înscrie într-o etichetare generică”) și când tot lui îi este caracteristică o prezență masivă în comunicarea socială (frecvența cu care el apare în circulația curentă a  informației – pe dimensiunea comunicării interpersonale, a celei intergrupale sau a celei localizate în mass-media – trebuie să fie ridicată). Și în cazul practicilor sociale argumentele sunt la fel de concludente: un anume obiect poate provoca apariția curenților reprezentaționali doar dacă între el și activitățile de zi cu zi ale indivizilor sau/și grupurilor există o legătură de necontestat (în intenția de a stabili această legătură, cercetătorul poate pune în evidență mai multe aspecte: „absența sau prezența practicii, recurența practicii, modul particular de realizare a unei practici, precum și acțiunile subsumate planificării și materializării scopului”).

Constatând că de la începutul anilor ’60 și până în prezent s-a lucrat cu mult interes asupra aspectelor legate de problema obiectului reprezentării sociale, tuturor celor interesați oferindu-li-se mai multe căi de soluționare a acesteia, ne vedem în drept să afirmăm că nu tot ce există în câmpul social poate dezlănţui  apariţia unorteorii ale simţului comun orientate spre înţelegerea şi stăpânirea realităţii”. Este important, deci,  să avem în vedere că înainte de a începe un studiu în domeniul reprezentărilor sociale trebuie să fie stabilit, în mod obligatoriu, dacă obiectele supuse investigației nu fac „o ruptură între universul  exterior și universul interior al individului”, corespunzând criteriilor avansate de S. Moscovici sau P. Moliner, C. Flament sau M. L. Rouquette.

Acestea fiind spuse, să recurgem, în continuare, la un exercițiu  sau – mai bine zis – la un studiu de caz prin mijlocirea căruia se va urmări dacă liderii, în calitatea lor de „forțe susceptibile să mobilizeze, organizeze și ghideze  orice tip de societate”, fie ea democratică  și pluralistă sau totalitară și despotică[3], pot sau nu pot fi luați drept obiect al reprezentării sociale. Din lipsă de spațiu, nu vom avea libertatea să punem în aplicare toate modelele  de validare a obiectului unei reprezentări sociale, ci doar unul din ele. Alegerea va cădea, în cele din urmă, pe modelul inventat de P. Moliner, dată fiind „anvergura” lui (cu cinci criterii de identificare, el este, indubitabil, cu cea mai mare întindere), dar și indicatorii  de prezență în sursele de specialitate (se are în vedere atât frecvența de apariție, cât și numărul cuvintelor rezervate pentru prezentare[4]).

Să înfăţişeze, așadar, liderii un obiect al reprezentări sociale ?

Pentru început, întrebându-ne dacă liderii, indiferent de spaţiul în care se produc, sunt la fel (= identici, complet asemănători), va trebui să constatăm că ei se înscriu într-un autentic spectrum of diversity. Or, în realitate, tipul de actori sociali la care ne referim îşi face apariţia în varii combinaţii şi sub diferite forme. Ar fi eronat să spunem că există o singură specie de lideri, că profilul lor se impune prin unele şi aceleaşi caracteristici definitorii, iar liniile  comportamental pe care le afişează se supun unora şi aceloraşi principii. După cum ne-am convins nu o singură dată, fiind iniţiaţi – cu bună intenţie ori din întâmplare – în modul de viaţa a tot felul de grupuri, colectivităţi sau organizaţii – ei pot fi charismatici (caracterizându-se prin capacitatea de a „atinge profund, prin graţia ce o evocă, inimile şi spiritele celor cu care contactează”) sau situaţionali (demonstrând că ,,pot întreprinde acţiuni de organizare şi coordonare pe potriva caracteristicilor specifice ale împrejurărilor în care se află”), tranzacţionali (dovedind că „pot incita la activităţi recurgând cu măiestrie la recompense contingente şi la o ţinută managerială de excepţie”) sau reformatori (aşezând la vedere „exemple de moralitate demne de urmat” şi demonstrând necontenit că  „pot condiţiona schimbări majore în modul de activitate şi cel de a fi al oamenilor”), formali (fiind numiţi ori aleşi) sau informali ( având un statut neoficial, nescris), aventurieri (fiind „oameni energici, cu voinţă tare, dar de moment”) sau ctitori (întruchipând „persoane capabile să exercite, graţie unei voinţe durabile, un impact benefic asupra celor din jur”), autoritari (distingându-se prin „tendinţa de a concentra în mâinile lor procedura de luare a deciziilor şi modalităţile de transpunere a acestora în realitate”) sau democraţi (oferind celor din jur „şansa de a se ralia proceselor de proiectare, luare şi implementare a deciziilor”), permisivi (lăsând ca organizarea şi coordonarea proceselor cu caracter social „să se desfăşoare de la sine”) sau birocraţi (având obiceiul să „aplice legile şi regulamentele numai în litera lor, fără preocuparea de a le înţelege subtextul”), oportunişti (demonstrând o evidentă înclinaţie spre „luarea unor atitudini lipsite de principialitate”) sau utopişti (acceptând în mod prioritar „idei, planuri sau proiecte care fac abstracţie de condiţiile obiective existente”), altruişti (arătând că le place să fie „implicaţi integral în problemele coechipierilor”) sau dezertori (fiind “extrem de evazivi în asumarea responsabilităţilor”), oscilanţi (preferând să ia decizii „numai în temeiul unor evenimente recente, evitând soluţionarea problemelor pe termen lung”) sau populişti (manifestând un interes special pentru  „problemele  legate de menţinerea armoniei relaţionale”, în detrimentul ,, interesului pentru sarcini şi rezultate”), secătuiţi (cu o „preocupare scăzută pentru oameni şi problemele acestora”) sau demagogi (orientaţi spre „asigurarea unei concordanţe optime între natura impulsivă a celor din preajmă  şi interesele subtile ale luptei pentru putere”). Arătându-se lumii în variante dintre cele mai diferite, liderii, fără îndoială, formează un obiect eminamente polimorf,  adică un obiect care corespunde cu plenitudine „unei clase de obiecte” sau care, în virtutea energiilor deţinute, „poate regrupa mai multe obiecte”.

Având claritate în legătură cu prima condiţie înaintată de P. Moliner [= „obiectul reprezentării trebuie să fie polimorf, dispunând de mai multe faţete în cadrul câmpului social”], să determinăm, în cele ce urmează, dacă în cazul liderilor este valabilă şi cea de-a doua condiţie – „existenţa grupului social”. Conform acestei condiţii, vom reaminti, “cercetătorul trebuie să surprindă legătura existentă între grupul social şi obiectul reprezentării”. Obiectul reprezentării poate interveni direct în geneza grupului, „participând la structurarea şi la construirea identităţii lui”, sau poate interveni în  activitatea grupului deja constituit.  Oricum, indiferent de felul în care se manifestă, obiectul urmează să aibă „în spatele său” un grup, de a cărui prezenţă depinde întreaga-i perspectivă existenţială, inclusiv perspectiva ancorării în spaţiul reprezentaţional.

Să dispună liderii de un asemenea suport ?  Răspunsul, credem, nu poate fi decât unul afirmativ. De argumentele necesare putem da uşor de tot, deschizând, la întâmplare, oricare dintre cărţile consacrate actorilor sociali avuţi în vedere şi relaţiilor pe care ei le întreţin cu lumea din jur (la nivel de grupuri, organizaţii sau mulţimi). Iată doar câteva exemple:

  • Le Bon: „de îndată ce s-au reunit într-un număr de fiinţe vii, fie că este vorba de o turmă de animale sau de o mulţime de oameni, gloata se plasează din instinct sub autoritatea unui şef, adică a unui conducător”, a cărui „voinţă este nucleul în jurul căruia se formează şi se identifică opiniile”; „mulţimea este o turmă care nu s-ar putea lipsi de un stăpân”; „în fiecare sferă socială, de la cea mai înaltă la cea mai joasă, de îndată ce omul nu mai este izolat, cade neîntârziat sub influenţa unui conducător care le serveşte de călăuză”[18];
  • J. Ortega y Gasset: „într-o bună rânduială a lucrurilor publice, masa este cea care nu acţionează prin sine însăşi, ea venind pe lume ca să fie condusă, influenţată, reprezentată, organizată (de către oamenii de elită – n.), chiar când scopul propus este să înceteze să mai fie masă sau când cel puţin aspiră la aşa ceva” [19];
  • Freud: „un exemplu care ne vorbeşte despre valoarea eternă a inegalităţii înnăscute şi de nezdruncinat a oamenilor este tendinţa lor de a se împărţi în două categorii: lideri şi susţinători; aceştia din urmă compun marea majoritate şi au nevoie de o autoritate care să ia deciziile în locul lor şi căreia i se supun fără restricţii” [20];
  • S. Moscovici: „de fiecare dată când oamenii sunt adunaţi împreună ei se identifică cu o persoană care-i scoate din singurătate şi căreia îi consacră o admiraţie totală”; „adevărul este că, pentru majoritatea oamenilor, există o plăcere irezistibilă inerentă obedienţei, credulităţii, încrederii quasi-amoroase faţă de un şef admirat”, ceea ce însemană că „ar fi zădarnic să vorbim despre ascensiunea către o societate fără zei sau stăpâni, căci, clipă de clipă, ei renasc în mijlocul nostru” [21];
  • A. Neculau: „liderul şi grupul constituie două aspecte ale aceleiaşi realităţi aflate în raporturi de determinare reciprocă; liderul nu poate fi gândit în absenţa grupului concret (plasat într-o situaţie dată), grupul cu greu poate fi închipuit – într-o activitate concretă – fără o forţă activatoare, fără un coordonator al acţiunilor” [22].

Deţinând statutul de „persoane care îşi exercită la maximum influenţa, orientând şi coordonând activitatea altora”, liderii, precum se va putea observa în rândurile de mai jos, se înscriu perfect nu doar în condiţia polimorfismului sau în cea a raportării la grup, ci şi în condiţiile care vizează motivele reprezentării, raportarea la un „altul social” sau inexistenţa ortodoxiei.

Într-adevăr, ce anume motivează elaborarea unei reprezentări cu referire la lideri? Care sunt factorii care fac posibilă „asamblarea, apoi transmiterea şi perenizarea” acesteia? Ar fi, evident, eronat să nu recunoaştem că într-un asemenea context contează extrem de mult dorinţa firească  a grupului de a-şi asigura menţinerea propriei identităţi. La fel, s-ar cuveni să luăm în calcul şi faptul că în orice împrejurare grupul tinde să-şi păstreze spiritul de unitate, dezvoltând discursuri consensuale în legătură cu obiectele pe care le întâlneşte în calea sa. Or, în ambele cazuri, când contează menţinerea identităţii de grup şi când este important să nu se facă abstracţie de păstrarea coeziunii de grup, emergenţa unei reprezentări sociale cu referire la lideri ar însemna,  ad finem,  că respectivul grup există cu adevărat (având în frunte nişte personaje care pot formula obiective majore şi strategii de realizare a acestora), că el dispune de resursele necesare supravieţuirii şi că tot el, „minimalizând opoziţiile şi diferenţele”, poate, relativ uşor, să se „reunească în jurul unor puncte consensuale”, a unei viziuni pe deplin împărtăşite. Faptul că tendinţa grupului de a-şi menţine identitatea şi coeziunea internă este intim legată de prezenţa liderilor a fost remarcat nu o singură dată în literatura de specialitate. Pentru confirmare, aducem câteva exemple:

  • Le Bon: „în mulţimile umane, conducătorul joacă un rol considerabil, voinţa sa fiind nucleul în jurul căruia se formează şi se identifică opiniile comune. Dacă, ca urmare a unui accident oarecare, conducătorul dispare şi nu este imediat înlocuit, mulţimea redevine o colectivitate lipsită de coeziune şi de rezistenţă” [23];
  • Neculau: „pentru a putea conduce, liderul trebuie să-şi cunoască subalternii, să ştie ce vor aceştia. Trebuie să ştie, de pildă, cât de intensă este nevoia lor de libertate de acţiune. Apoi, dacă subalternii sunt interesaţi în problema grupului, cât o simt de importantă, dacă se identifică, deci, cu scopurile colective, dacă se aşteaptă să participe la luarea deciziilor” [24];
  • S.Moscovici: „adeziunea faţă de un lider provine din faptul că acesta propune mulţimilor, în termeni simpli şi coloraţi, un răspuns pentru întrebările lor, dă un nume propriului lor anonimat; nu din raţionament sau din calcul, ci dintr-o profundă intuiţie, mulţimile se agaţă de lider ca de un adevăr absolut, ofrandă a unei lumi noi, promisiune pentru o viaţă nouă” [25];
  • Sillamy: „liderii se definesc nu atât prin calităţile lor personale, cât prin rolul lor social, ei fiind aceia care dau ansamblului coeziunea necesară pentru realizarea scopului general” [26];
  • Paraire: „liderul înseamnă mai mult decât propria sa persoană: este o necesitate a grupului, o structură de comunicare supradimensionată prin sarcina pe care o societate i-o atribuie; în cadrul acestei reţele de eforturi, liderul urmează să adapteze grupul la dificultăţile momentului, să-i sintetizeze obiectivele şi să-i definească mijloacele; impunând deprinderea normelor, liderul structurează, organizează, canalizează, reglementează” [27].

Mergând pe ideea că grupurile elaborează reprezentări  cu referire la lideri în tentativa de a-şi asigura menţinerea identităţii şi coeziunii interne, este imperios necesar  să precizăm că noţiunea de miză nu poate fi înţeleasă decât dacă se ţine cont de relaţiile pe care respectivele grupuri le întreţin cu alte grupuri. Cum comentează, bunăoară, P. Moliner expresia „obiectul de reprezentare are valoare de miză socială”? Potrivit lui [28], „ (…) a spune că obiectul de reprezentare are valoare de miză socială înseamnă a plasa acest obiect în centrul unei interacţiuni sociale”. Mai mult decât atât, dacă ,, stăpânirea obiectului corespunde unei mize”, aceasta se întâmplă deoarece el, obiectul, consună perfect cu o necesitate  care „nu îşi află justificare decât în interacţiunea grupului cu alte grupuri”. Raliindu-ne observaţiilor lui P. Moliner, putem să afirmăm următoarele: mizele care stau la baza elaborării reprezentărilor cu referire la lideri [= miza de coeziune + miza identitară] redau tipul de ,,fapte scontate” care exprimă raporturile existente între grupul din care emerg  respectivele reprezentări  şi alte grupuri, reale sau imaginare, numeroase sau mai puţin numeroase. Esenţialmente, valoarea reprezentaţională a obiectului „liderii” se bazează pe inserţia acestuia într-o impunătoare dinamică socială[5]. Astfel, şi în cazul liderilor, asistăm la o „reprezentare a ceva, produsă de către cineva în raport cu altcineva”.

Ultimul aspect pe care vrem să-l punem în discuţie, în intenţia de a avea şi un  argumentum ad consequentiam pe dimensiunea validării liderilor în calitate de obiect al reprezentării sociale, se reduce la următoarele: în cazul lor nu trebuie să existe, la nivel de societate, o instanță de control sau un mecanism de reglare prin care, de zi cu zi, s-ar impune un punct de vedere anume, o ideologie intenționat direcționată sau un sistem interpretativ părtinitor cu referire la  ,,cum le este chipul şi datoria”.

Întrebându-se, cu ceva timp în urmă, dacă se poate vorbi de o reprezentare socială a naturii la membrii activi ai mișcărilor ecologiste sau dacă se poate spune că o comunitate de medici confruntată cu apariția bolii SIDA este în stare să dezvolte o reprezentare socială cu privire la acest fenomen, P. Moliner a răspuns că este puțin probabil[6]. De ce? Pentru că ambele grupuri reunesc „experți”. Chiar dacă ecologiștii și medicii au, ca toți ceilalți membri ai societății, experiențe personale, opinii și prejudecăți, toate aceste ansambluri de elemente cerebrale nu au avut oricum timpul să se  ,,autonomizeze în una sau mai multe reprezentări sociale”. Motivul, conform eminentului cercetător francez, rezidă în intervenția unor ,,instanțe de control și de reglare” prin care s-a impus „nu o reprezentare a naturii pentru ecologi sau a bolii SIDA pentru medici, ci o ideologie în cazul celor dintâi și un sistem științific de interpretare la ceilalți[7]”. Această injoncțiune denotă o „voință netă de omogenizare a conduitelor individuale”, amintind că ele nu trebuie în niciun caz să depășească cadrul precis al „codului deontologic al profesiei” sau cel al „paradigmelor care vizează natura”. Vólens-nólens, ne aflăm în fața unui „sistem ortodox”, a unui sistem care exprimă, în termenii lui J. P. Deconchy [29], „ansamblul dispozitivelor sociale și psihosociale apte să regleze activitatea subiectului ortodox în grupul ortodox” („subiectul ortodox” fiind cel care „acceptă și cere ca gândirea și conduitele sale să fie reglate de către grup”, iar „grupul ortodox” – cel care „integrează în doctrina sa motivația sistemelor de reglare pe care le stabileşte”).

Să constituie liderii categoria de actori sociali care „acceptă și cer ca gândirea și conduitele lor să fie controlate şi reglate de către grupuri” ? Sau, în alți termeni, să fie adevărată afirmația conform căreia în societatea de astăzi există sisteme de control și de reglare, care, fiind deliberat focusate pe lideri, blochează apariția reprezentărilor cu referire la aceștia, substituindu-le cu varii elaborări de extracție ideologică sau postulate cu caracter științific? Nu, evident. Or, chiar dacă admitem că pe alocuri (partide, sindicate, structuri academice centrate pe studiul systematic al leadership-ului etc.) există „consilii de ordine” care se impun printr-o „voință netă de omogenizare a conduitelor individuale”, accentuând mereu că aceste conduite „nu trebuie în niciun fel să depășească cadrul precis al codurilor deontologice existente”, liderii, oricum, vor constitui, în majoritatea absolută a cazurilor, acel obiect care va suscita  inevitabil emergența unei sau mai multor reprezentări sociale. De ce a existat – și continuă să existe! – o reprezentare a banilor la medici (fapt demonstrat, la 1992, de către P. Vergès)? Sau o reprezentare a psihanalizei la membrii partidului comunist (fapt demonstrat, încă la 1961, de către S. Moscovici)? Fiindcă, după cum relevă P. Moliner [30], respectivele ,,sisteme ortodoxe” nu au fost vreodată organizate în funcție de bani (în primul caz) sau în funcție de psihanaliză (în cel de-al doilea caz). Să existe, aşadar, o reprezentare a liderilor la  scriitori, vânători, pescari, deținuți, studenți, pictori, actori sau persoanele de vârsta a treia? La șomeri, vânzători, contabili, bibliotecari sau taximetriști? Suntem predispuși să credem că da. Raționamentul? Ca și în cazul reprezentării banilor la medici  sau în cel al reprezentării psihanalizei la membrii partidului comunist, în mediul tuturor acestor categorii de actori sociali nu există o „specializare a autorității”[8] în raport cu cei care „mobilizează, organizează și conduc activitățile grupurilor înspre fixarea și atingerea unor scopuri concrete”. Altfel spus, atât în cazul scriitorilor sau vânătorilor, deținuților sau actorilor, bibliotecarilor sau taximetriștilor, cât și în multe alte  cazuri (la categoriile sociale amintite mai sus i-am  mai putea adăuga , spre exemplu, pe adolescenți sau chelneri, silvicultori sau drumari, pedagogi sau psihologi) viața de zi cu zi nu este „strâmtorată” de existența unor instanțe create cu scopul declarat/oficial de a exercita atribuții de supraveghere pe segmentul reprezentării liderilor, ceea ce înseamnă că , de fapt, tipul vizat de reprezentare se înscrie în logica unei proces evolutiv firesc, cu etape, finalităţi  și „fără presiuni sau imixtiuni venite din exterior”.

Rezumând, ne vedem în drept să specificăm că liderii pot fi validați fără nicio rezervă în calitate de obiect al reprezentărilor sociale. Argumentul de bază rezidă în faptul că lor, prin felul în care îşi fac apariţia şi îşi fundamentează strategiile comportamentale, le este dat să corespundă întru totul celor mai cunoscute criterii de recunoaștere a ceea ce poate suscita emergența unor „viziuni comune asupra lumii” sau  a unor „principii generatoare de luări de poziție”. Or, mai întâi de toate, liderii „apar în societate sub diferite forme”. Apoi, tot ei fac dovada faptului că au întotdeauna de partea sa un grup social care „poate construi, dezvolta și purta o reprezentare socială cu referire la ei” și care, afișând un asemenea gen de atașament, își asigură de facto „menținerea identității și coeziunii interne”. Și, în sfârșit, cu aceiași lideri „ne aflăm în fața unei reprezentări sociale”, deoarece lor le este caracteristic să întrețină în deplină măsură „relații strânse cu alte instanțe sociale aflate  în interacțiune cu grupul din care face parte” și, totodată, să nu se afle sub dominația unor „instanțe reglatoare sau de control care le-ar interzice să existe în conștiința celorlalți”.

Note: 

[1] Expresiile sunt preluate de la A. Neculau. Vezi, în acest sens, Neculau A. Prefață // A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale. – Iași: Editura Polirom, 1997. – P. 9 sau/și Neculau A. Prefață // A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale. – București: Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. XVII.

[2]Formularea îi aparține, și de această data, lui A. Neculau. Pentru confirmare, vezi Neculau A. Prefață // A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale. – Iași: Editura Polirom, 1997. – P. 9 sau/și Neculau A. Prefață // A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale. – București: Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. XVII.

[3] Vezi, în acest sens, Bass B. M. Leadership. Psychology and Organizational Behaviour. – New York: Harper and Brothers, 1960; Neculau A. Liderii în dinamica grupurilor / Prefață de acad. V. Pavelcu. – București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977; Burns J. M. Leadership. – New York: Harper & Row, 1978; Hollander E.P. Leadership dynamics. – New York: The Free Press, 1978; Vlăsceanu M. Psihologia organizațiilor și conducerii. – București: Editura Paideia, 1993; Șleahtițchi M. Liderii – Chișinău: Editura Știința, 1998; Șleahtițchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Cazul liderilor. – Chișinău: Editura Știința, 1998; Paraire Ph. Les grands leaders de l’histoire mondiale. – Paris: Larousse-Bordas, 1996 (versiunea românească: Paraire Ph. Mari lideri ai istoriei mondiale / Traducere de D. Bodea. – Chișinău: Editura ARC, 1999); Covey St. R. Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe principii / Traducere de A. Ionescu. – București: Editura ALLFA, 2000; Betea L. Psihologie politică: individ, lider, mulțime în regimul comunist. – Iași: Editura Polirom, 2001; Maxwell J. C. Cele 21 de legi supreme ale liderului / Traducere de M. Șerban. – București: Editura AMALTEA, 2001; Iluț P. Liderii și conducerea // P. Iluț. Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihosociologie. – Iași: Editura Polirom, 2004. – P. 182-189; Zlate M. Leadership și management. – Iași: Editura Polirom, 2004; Grint K. Leadership: Limits and Posibilities. – New York: McMillan, 2005; Williams M. Leadership for Leaders. – London: Thorogood Publishing, 2005; Petrescu I. Liderul între granițele științei și artei. – București: Editura Expert, 2010; Arădăvoaice G. Liderul performant – fundamente psihologice. – București: Editura Militară, 2014 sau/și Adair J. Cum să formezi lideri. Cele șapte principii-cheie pentru dezvoltarea eficace a liderilor. – București: Editura Meteor Press, 2014.

[4] Pentru confirmare, vezi, spre exemplu, Neculau A. (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale / Prefață de A. Neculau; traducere de I.Mărășescu și R. Neculau. – București: Societatea Știință &Tehnică S.A., 1995; Vlăduț M. Metodologia cercetării reprezentărilor sociale // C. Constantinescu (coord.). Stereotipuri, reprezentări și identitate socială. – Pitești: Editura Universității din Pitești, 2000. – P. 87-91; Neculau A., Curelaru M. Obiecte ale reprezentării sociale // A. Neculau (coord.) Manual de psihologie socială. – Iași: Editura Polirom, 2003. – P. 289-290; Curelaru M. Reprezentări sociale / Prefață de A. Neculau. – Ediția a II-a, revăzută. – Iași: Editura Polirom, 2006. – P. 33-40 sau/și Seca J.-M. Reprezentările sociale / Traducere de E. Dîrțu. – Iași: Institutul European, 2008. – P. 74-83 (în versiunea originală: Seca J.-M. Les représentations sociales. – Paris: Armand Colin, 2002. – P. 72-81).

[5] Intervenind, încă pe la sfârşitul anilor ’40 – începutul anilor ’50, cu una din primele analize multidimensionale a liderilor, D. Krech şi R. Crutchfield identifică şi descriu un număr de paisprezece funcţii ale acestora: executor, planificator, responsabil cu disciplina, expert, reprezentant al grupului în exterior, controlor al relaţiilor interne, distribuitor de recompense şi pedepse, arbitru, exemplu, simbol al grupului, substitut al responsabilităţii individuale, ideolog, imagine a tatălui, ţap ispăşitor. Dintre funcţiile enumerate, precum putem observa, cel puţin patru vizează dinamica socială: două – pe interior (controlor al relaţiilor interne + responsabil cu disciplina) şi două – pe exterior (reprezentant  al grupului în exterior + simbol al grupului). Aproximativ la fel văd funcţiile de lider şi H. Haroux cu J. Praet, care, ceva mai târziu, pe la mijlocul anilor ᾽50, vorbesc nu doar despre funcţia de planificare sau cea de controlor al relaţiilor interne, ci şi despre funcţia de reprezentant al grupului în relaţiile exterioare. Drept consecinţă, liderul trebuie să fie “cel mai binecunoscut şi respectat, să fie apt pentru contacte cu cei din afară, să fie eficient în relaţiile sale, să-i câştige pe cei străini pentru interesele grupului său”. Ulterior, ideile avansate de D. Krech şi R. Crutchfield, H. Haroux şi J. Praet se regăsesc – într-o formă sau alta – şi la alţi autori (ne referim, cu precădere, la B. M. Bass, E. P. Hollander sau W. R. Lassey). Pentru confirmare, vezi, D. Krech, R. Crutchfield. Théorie et problemes de psychologie sociale. – Paris: P.U.F., 1952 (Tome second); H. Haroux, J. Praet. Psychologie des leaders. – Louvain: Nauwelaerts, 1955 (Tome I); B. M. Bass. Leadership, Psychology and Organizational Behavior. – New York: Harper and Brothers, 1960; E. P. Hollander. Leaders, Group and Influence. – New York: Oxford University Press, 1964; W. R. Lassey. Leadership and Social Change. – Iowa: University Associates Press, 1971 sau/şi A. Neculau. Funcţiile liderului în grup // A. Neculau. Liderii în dinamica grupurilor / Prefaţă de acad. V. Pavelcu. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. – P. 139-154.

[6] Vezi, în acest sens, Moliner P. Cinq questions à propos des représentations sociales // Les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale. – 1993. – No.20. – P. 12-13 sau/și Moliner P. Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale // A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale / Traducere : I. Mărășescu, R. Neculau. – București: Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. 186-187.

[7]Referindu-se, cu titlu de exemplu, la Declarația Consiliului de Ordine al medicilor francezi, emisă la 28 ianuarie 1988 în legătură cu SIDA, P. Moliner extrage următorul pasaj: „Orice atitudine medicală în privința unei noi patologii trebuie să se înscrie în cadrul deontologic comun al îndatoririlor medicilor”. Mai mult, el atrage atenția asupra faptului că această cerință cu caracter imperativ „este urmată de un întreg ansamblu de prescripții privind practicile de depistare, de respectare a secretului profesional și de formare continuă a medicilor”, prescripțiile în cauză fiind „justificate (…) în raport nu doar cu pozițiile Consiliului de Ordine, dar și în raport cu dispozițiile legale și cu preconizatele cercetări științifice”. Concluzia la care se ajunge arată astfel: „apare, deci, aici o intervenție a instanțelor sau a altor instituții care controlează și reglează funcționarea corpului medical”. Pentru confirmare, vezi, Moliner P. Cinq questions à propos des représentations sociales // Les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale. – 1993. – No.20. – P. 12-13 sau/și Moliner P. Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale // A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale / Traducere: I. Mărășescu, R. Neculau. – București : Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. 186-187.

[8] Expresia îi aparține lui S. Moscovici, care o utilizează, pentru întâia dată, la 1961, în La psychanalyse, son image et son publique.  Dispunând de o puternică încărcătură semantică, ea se regăsește, cu timpul, în studiile mai multor specialiști din domeniu, dar mai ales în cele semnate  de P. Moliner. Pentru confirmare, vezi, spre exemplu, Moliner P. Cinq questions à propos des représentations sociales // Les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale. – 1993. – No.20. – P. 14 sau/și Moliner P. Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale // A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale / Traducere: I. Mărășescu, R. Neculau. – București: Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. 188.

Referințe bibliografice

  1. Moscovici S. La psychanalyse, son image et son publique. – Paris: U.F., 1961/1976. – P. 43.
  2. Moscovici S. Préface // Herzlich. Santé et Maladie. Analyse d’une représentation sociale. – Paris: Mouton, 1969. – P. 7-12.
  3. Moscovici S. The phenomenon of social representations // M. Farr, S. Moscovici (eds.). Social Representations. – Cambridge: Cambridge University Press, 1984. – P. 15.
  4. Moscovici S. L’ère des représentations sociales // Doise, A. Palmonari (eds.). L’étude des représentations sociales. – Paris, Neuchâtel: Delachaux et Niestlé, 1986. – P. 34-80.
  5. Ficher N. Les concepts fondamentaux de la psychologie sociale. – Paris: Dunod, 1987. – P. 118.
  6. Abric J.-C. Coopération, compétition et représentations sociales. – Cousset: Del Val, 1987. – P. 77.
  7. Jodelet D. Les représentations sociales. – Paris: U.F., 1989. – P. 38.
  8. Neculau A. Prefață // Neculau (coord.). Psihologia câmpului social: reprezentările sociale. – Iași: Editura Polirom, 1997. – P. 9.
  9. Roussiau N., Bonardi C. Les représentations sociales. État des lieux et perspectives. – Sprimont: Mardaga, 2001. – P. 57.
  10. Moliner P., Rateau P., Cohen-Scali V. Les représentations sociales. Pratique des études de terrain. – Rennes: U.R., 2002. – P. 35.
  11. Marková I. Vechi și nou în reprezentările sociale // Marková. Dialogistica și reprezentările sociale / Argument de A. Neculau; traducere de M. Talpalaru. – Iași: Editura Polirom, 2004. – P. 206.
  12. Seca J.-M. Reprezentările sociale / Traducere de Dîrțu. – Iași: Institutul European, 2008. – P. 66.
  13. Curelaru M. Reprezentări sociale / Prefață de Neculau. – Ediția a II-a, revăzută. – Iași: Editura Polirom, 2006. – P. 33-34.
  14. Moscovici S. La psychanalyse, son image et son publique. – Paris: U.F., 1961/1976. – P. 246-252.
  15. Moliner P. Cinq questions à propos des représentations sociales // Les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale. – 1993. – No.20. – 5-14 (versiunea românească: Moliner P. Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale //A. Neculau (coord.). Psihologia câmpului social : reprezentările sociale / Traducere: I. Mărășescu, R. Neculau. – București: Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. 180 -187).
  16. Moliner P. Images et représentations sociales. De la théorie des représentations sociales à l᾽étude des images sociales. – Grenoble: U.G., 1996.
  17. Flament C., Rouquette M.L. L’anatomie des idées ordinaires. Comment étudier les représentations  –  Paris: Armand Colin, 2003.
  18. Le Bon G. Psychologie des foules. – Paris: Alcan, 1921. – P. 85, 87 (versiunea românească: Le Bon G. Psihologia maselor / Traducere, cuvânt înainte și note de dr. Gavriliu. – București: Editura Științifică, 1991. – P. 77, 79)
  19. Ortega y Gasset J. La rebelión de las masas. – Madrid: Alianza Editorial, 1983. – P. 134 (versiunea românească: Ortega y Gasset J. Revolta maselor / Traducere de Lupu. – București: Editura Humanitas, 1994. – P. 136).
  20. Freud S. Why War? // The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud. – Vol. 22 (trans. Strachey). – London: Hogarth Press, 1964. – P. 212.
  21. Moscovici S. L’âge des foules. – Paris: Fayard, 1981. – P. 52, 56 (versiunea românească: Moscovici S. Știința maselor // Moscovici. Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei / Selecția textelor și postfață de A. Neculau; traducere de O. Popârda. – Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1994. – P. 96, 100).
  22. Neculau A. Liderii în dinamica grupurilor / Prefață de acad. Pavelcu. – București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977. – P. 165.
  23. Le Bon G. Psychologie des foules. – Paris: Alcan, 1921. – P. 85, 87 (versiunea românească: Le Bon G. Psihologia maselor / Traducere, cuvânt înainte și note de dr. Gavriliu. – București: Editura Științifică, 1991. – P. 77, 79).
  24. Neculau A. Liderii în dinamica grupurilor / Prefață de acad. Pavelcu. – București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977. – P. 177.
  25. Moscovici S. L’âge des foules. – Paris: Fayard, – P. 55 (versiunea românească: Moscovici S. Știința maselor // S. Moscovici. Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei / Selecția textelor și postfață de A. Neculau; traducere de O. Popârda. – Iași: Editura Universității „Al.I. Cuza”, 1994. – P. 101).
  26. Sillamy N. Lider // Sillamy. Dicționar de psihologie / Traducere, avanprefață și completări privind psihologia românească de dr. L. Gavriliu. – București: Editura Univers Enciclopedic, 1996. – P. 180.
  27. Paraire Ph. Les grands leaders de l’histoire mondiale. – Paris: Larousse-Bordas, 1996. – P. 11-12 (versiunea românească: Paraire Ph. Mari lideri ai istoriei mondiale / Traducere: Bodea. – Chișinău: Editura ARC, 1999. – P. 12-13).
  28. Moliner P. Cinq questions à propos des représentations sociales // Les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale. – 1993. – No.20. – P. 12 (versiunea românească: Moliner P. Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale // Neculau (coord.). Psihologia câmpului social : reprezentările sociale / Traducere: I. Mărășescu, R. Neculau. – București: Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. 185).
  29. Deconchy J.P. Systèmes de croyance et représentations idéologiques // Moscovici (ed.). Psychologie sociale. – Paris: P.U.F., 1984. – P. 331-355.
  30. Moliner P. Cinq questions à propos des représentations sociales // Les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale. – 1993. – No.20. – P.14-15 (versiunea românească: Moliner P. Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale // Neculau (coord.). Psihologia câmpului social : reprezentările sociale / Traducere: I. Mărășescu, R. Neculau. – București: Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995. – P. 187-188).                                                                                                                       

 

 

      Mihai Şleahtiţchi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *