MECANICA INVIDIEI

THE MECHANICS OF ENVY

 Adnotare: În cazul invidiei, precum rezultă din numeroase surse de specialitate, ne confruntăm cu un fenomen eminamente pernicios. Indiferent de modul în care este tratată – că este „o stare neplăcută, alături de ruşine şi vinovăţie, producând dificultăţi de reglare psihologică şi de adaptare socială”, că reprezintă „un ansamblu articulat de reacţii afective mai simple, aflate în diverse proporţii şi combinaţii (de genul ostilităţii, sentimentului inferiorităţii şi al nedreptăţii)” sau că redă expresia unor „construcţii afective asociate”  cu „o greutate specifică însemnată” (de ordinul stării de gelozie, a celei de speranţă sau a celei de schadenfreude) –, ea apare, de fiecare dată, în calitate de o emoţie socială complexă centrată pe „dorinţa de a dobândi atributele sau lucrurile pe care le posedă o altă persoană”. Rostind cuvântul invidie, ne referim la ,,sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situaţia bună a altuia”, la o ,,stare chinuitoare şi obsedantă pe care ne-o provoacă conştientizarea faptului că, pentru moment, nu posedăm ceea ce posedă altul” sau la o ,,plagă lăuntrică prin care apare necontenit plăcerea sadică de a ne calomnia prietenii, de a bârfi calităţile cunoscuţilor şi de a defăima iubita altuia, insinuând că este infidelă”. Pasiunea care se dezlănţuie în cele din urmă  este nemărturisită pentru că, de fapt, „este imposibil de mărturisit”. Invidia  este „îndeobşte tăcută”, însă „totdeauna activă”, insinuându-se „pe ascuns în judecăţile şi opţiunile celor cu care venim în contact”. Urmându-l, într-o oarecare măsură, pe R. Descartes, am putea spune că oricine dintre acei care se lasă duşi de valul invidiei afişează, mai devreme sau mai târziu, un „chip pământiu” cauzat de circulaţia unui sânge „viciat” şi a unei bile „negre-gălbui”.
De îndată ce se pune o oarecare stăpânire pe sentimentul de invidie, viaţa fiecăruia dintre indivizii care de curând se caracterizau prin incapacitatea de a se bucura pentru reuşitele altuia începe să se schimbe în mod radical, cunoscând o nouă măsură şi un nou început. Odată ieşiţi de sub influenţa nelimitată a sindromului „capra vecinului”, aceştia vor conştientiza că li s-a deschis ,,calea sănătoasă spre nişte relaţii constructive, spre solidaritate, spre „a fi” în loc de „a avea””.

Cuvinte cheie: invidie, comparare socială, efectele invidiei, diminuarea invidiei

Summary: In the case of envy, as it results from many specialized sources, we are dealing with an extremely pernicious phenomenon. Regardless of how it is approached – as „an unpleasant state, along with shame and guilt, causing difficulties of psychological regulation and social adaptation,” as „an ensemble of simpler emotional reactions, in various proportions and combinations (such as hostility, feelings of inferiority and injustice), or as something that conveys the expression of „emotional constructs associated” with “a significant specific weight” (like the state of jealousy, hope or schadenfreude) –  each time it appears as a complex social emotion centered around „the desire to acquire the attributes or things that another person possesses”. In uttering the word envy, we refer to the „selfish feeling of sorrow, tribulation, oddness, caused by the successes or the good situation of another”, to a „tumultuous and obsessive state caused by the awareness of the fact that for the moment, we do not possess what one possesses, „or “an inner plague, through which the sadistic pleasure of talking bad about our friends, of criticizing the qualities of our acquaintances and defaming the beloved of another, insinuating that he/she is unfaithful, is constantly appearing”. The passion that unleashes at last stays unconfessed because, in fact, „it is impossible to confess it”. Envy is „mostly silent,” but „always active,” being implied in a hidden way “in the judgments and choices of those we come in contact with”. Following, to a certain extent, R. Descartes, we could say that any one of those who surrender to envy sooner or later display an „earthly face” caused by the circulation of a „vicious” blood, and a „black-yellowish” gallbladder.
As soon as a certain sense of control is put on envy, the life of each of the individuals who were not so long ago characterized by the inability to enjoy the success of others starts to radically change, knowing a new measure and a new beginning. Once out of the unlimited influence of the „neighbor’s goat” syndrome, these individuals realize that they have a healthy way of building constructive relationships, with a mentality of solidarity and „being” instead of „having”.

Key words: envy, social comparison, the effects of envy, diminishing envy

În Biblie, cea mai căutată carte din lume, cu o traducere în circa 1.800 de limbi, dăm de un pasaj în care ni se vorbește  despre ce i s-a întâmplat pe vremuri lui Iosif, fiul lui Iacov, atunci când  acesta – dintr-o pornire sufletească dezinteresată și absolut nevinovată – i-a inițiat pe cei unsprezece frați ai săi în două vise de-ale sale prin care i se prevestea că va ajunge să exercite stăpânire asupra „întregii ţări a Egiptului”. Aflând despre acest lucru și mai știind că tânărul Iosif era preferatul tatălui său, cei unsprezece frați s-au lăsat duși de valul invidiei, hotărându-se să recurgă la omor. Crima s-ar fi produs neîntârziat dacă unul dintre frați – pe nume Ruben – nu ar fi insistat pe ideea că omuciderea reprezintă un mare păcat în fața divinității. Drept consecință, Iuda, un alt frate, a venit cu propunerea de a-l vinde pe Iosif ca sclav unei caravane care tocmai trecea prin acele locuri. Propunerea a fost acceptată, lui Iosif revenindu-i, pentru mulți ani înainte, destinul unui om lipsit de orice drepturi civile și politice. Trecând prin suferințe abominabile, el, totuși, a reușit să se salveze și să devină, în cele din urmă, ceea ce-i prevestiseră visele de altă dată – o întruchipare elocventă a puterii împărăteşti[1].

Într-un fel sau altul, ideea pasajului biblic care-l are ca protagonist pe Iosif, fiul lui Iacov, se regăseşte, cu timpul, în multe alte istorii cu referire la fizionomia morală a speciei umane . Ce i se întâmplă, bunăoară, lui David, care, fiind adus la curtea împăratului Saul, reuşeşte să-şi construiască foarte repede o carieră militară de excepţie? Talentul de comandant şi imensa autoritate pe care o avea în rândul ostaşilor au declanşat nemulţumirea, iar apoi şi ura lui Saul. Căzând sub imperiul invidiei, împăratul încearcă de câteva ori să-l omoare pe David. Un alt exemplu: Othello a lui W. Shakespeare. Nobilul veneţian Iago nu a putut suporta gloria pe care a obţinut-o Othello atunci când i-a învins pe turci apărând nord-estul Italiei. Pentru a distruge prietenia între acesta din urmă şi unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai săi, Cassio, Iago a pus la cale un plan infam. Dintr-o pură invidie, l-a făcut pe Othello să creadă că soţia sa, Desdemona, îl înşală cu Cassio. Deznodământul a fost tragic: nimerind în capcana întinsă de Iago, Othello îşi omoară consoarta. Cine a vizionat filmul Amadeus, regizat de Miloš Forman, sau a citit drama Mozart şi Salieri, scrisă de Alexandr Puşkin, a avut, credem, posibilitatea să observe de unde i s-a tras moartea celui care a compus Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni sau/şi Flautul fermecat. Or, atât în cazul lui A. Puşkin, cât şi în cel al lui M. Forman, sugestia este cât se poate de clară: Wolfgang Amadeus Mozart a căzut prada unui oponent mediocru, cu o viziune deformată asupra culturii şi cu un spirit al invidiei trecut de orce limită.

În fond, la toate personalităţile marcante – indiferent de perioada, spaţiul geografic sau domeniul de activitate în care s-au produs – dăm de cel puţin un aforism, o maximă sau o cugetare făcute în legătură cu invidia şi caracterul dezgustător al acesteia. Drept confirmare ne pot servi următoarele exemple:

• Aristotel: invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noştri;
• Antistene: invidia roade pe invidios precum rugina roade fierul;
• Socrate: invidia este ulcerul sufletului;
• Eschil: prea puţini oameni au puterea înnăscută de a cinsti succesul unui prieten fără invidie;
• Seneca: nu vei fi niciodată fericit dacă te vei mânia că cineva e mai fericit decât tine;
• Victor Hugo: e obiceiul invidiosului de a-şi ierta păcatul amestecându-şi ciuda personală cu răul general;
• Napoleon Bonaparte: invidia este o declaraţie de inferioritate;
• Artur Schopenhauer: invidia este un viciu şi în acelaşi timp o nefericire;
• Barbu Delavrancea: animalele nu invidiază; invidia este o deşertăciune omenească care pedepseşte instantaneu pe cel care o simte: ea este cea mai neîndoioasă conştiinţă a inferiorităţii;
• Ion Ghica: invidia este patima care roade mai mult sufletul în care a intrat, ea este mai neîmpăcată decât ura, este sorgintea celor mai mari rele, ea naşte vrajba şi ura;
• Mihai Eminescu: contra a orice duşmănie există mijloace, contra invidiei – nu;
• Nicolae Iorga: cel mai sigur mijloc pentru a nu ajunge pe cineva e a-l invidia: aceasta te ţine totdeauna pe loc;
• Simion Mehedinţi: invidia, mărturisită ori nu, e totdeauna semn de inferioritate;
• Frank Tyger: nu poţi fi invidios şi fericit în acelaşi timp;
• George Călinescu: reprimă-ţi invidia faţă de omul excepţional, învaţă să-l înţelegi şi să-l preţuieşti;
• Paolo Mantegazza: invidia este ura faţă de superioritatea altuia;
• Aleksandr Solzhenitsyn: invidia noastră ne devorează cel mai mult;
• Carlos Ruiz Zafon: invidia este religia mediocrilor;
• Gabriel Liiceanu: nu există semn mai bun al reuşitei decât ura şi invidia celorlalţi.[2]

În plus, nu există popor sau etnie care – prin diverse forme ale înţelepciunii colective (proverbe, zicători, istorioare cu caracter moralizator etc.) – nu ar fi condamnat invidia, specificând că ea înfăţişează o pacoste, un cusur, o stare de spirit aducătoare de mari neplăceri, necazuri şi suferinţe. Iată doar câteva exemple:

• găina vecinului ţi se pare gâscă (proverb armean);
• dacă invidia ar provoca febră, toată lumea ar avea călduri (proverb italian);
• invidia nu dă nimănui nimic (proverb francez);
• chelului nu-i place părul altuia (proverb persan);
• invidia încolţeşte totdeauna pe lângă un mare merit (proverb englez);
• invidia este ca focul (proverb românesc);
• generosul dăruieşte, zgârcitul moare de invidie (proverb bengalez);
• invidia ţinteşte pe alţii şi se răneşte pe ea însăşi (proverb german);
• invidiosul îngălbeneşte când pe altul fericit îl zăreşte (proverb polonez);
• un lup flămând e mai paşnic decât un om invidios (proverb românesc);
• turnurile se măsoară după umbra lor şi oamenii de merit după invidioşii săi (proverb chinez);
• invidia duşmanului e propria lui pedeapsă (proverb indian);
• invidia nu are zile de sărbătoare (proverb latin);
• în pomul roditor se aruncă cu pietre (proverb turcesc);
• invidia e boala fără leac (proverb arab)[3].

Să fie oare întâmplător faptul că peste tot – fie că este vorba de cultură, artă, ştiinţă, politică, religie sau/şi diverse forme ale înţelepciunii populare – invidia este văzută ca ceva ce trebuie pus la stâlpul infamiei? Nu, bineînţeles. După H. Schoeck, autorul binecunoscutei Envy: A theory of social behavior [New York, 1969], această preocupare a societăţii este absolut firească. Or, cine este invidiosul? Un perturbator al păcii, un instigator la revoltă, un neîmpăcat cu semenii săi, o persoană care se împotriveşte ordinii sociale, un individ care nu vrea şi nici nu poate să accepte două lucruri – că oamenii, în principiu, nu pot fi la fel (ca natură, valoare sau importanţă) şi că ideea cu referire la posibilitatea instituirii unei societăţi egalitare nu are sorţi de izbândă. Fireşte, ne atenţionează atât H. Schoeck, cât şi mulţi alţi importanţi analişti ai câmpului social – G.M. Foster [1972] sau B.Vidaillet [2008], spre exemplu – este extrem de important să se vorbească – la direct şi cu multă tărie – despre esenţa nimicitoare a invidiei şi, totodată, despre ce avem de făcut pentru a nu permite ca ea să-şi lase amprenta asupra modului în care simţim, gândim şi acţionăm.

Acestea fiind spuse, să vedem, pentru început, cum poate fi definit fenomenul invidiei. La o analită mai atentă a literaturii de specialitate, se poate observa că, în majoritatea cazurilor, acesta este abordat din perspectiva unei emoţii sociale complexe, a unei mişcări sufleteşti de anvergură care, făcându-şi apariţia  în situaţiile cotidiene curente,  înglobează  stări mai mult sau mai puţin jenante (de genul ruşinii sau vinovăţiei) susceptibile să compromită noţiunea de stil comportamental adecvat. Verba docent, exempla trahunt:

• Tangney & P. Salovey [1999]: invidia este fenomenul care poate fi situat într-o categorie a emoţiilor cu caracter problematic (alături de ruşine şi vinovăţie), contribuind necontenit la apariţia dificultăţilor de reglare emoţională şi de adaptare socială;
• D’Arms [2001]: invidia redă o stare emoţională extrem de neplăcută care provoacă ruşine celui ce o experimentează, făcându-l să se simtă nerezonabil, iraţional şi chiar să acţioneze imprudent;
• Braud [2008]: invidia, această „abjecţie a naturii umane”, exprimă un mecanism al raporturilor sociale despre care se poate spune că este – de cele mai multe ori – camuflat;
• Curelaru [2015]: invidia înfăţişează o emoţie socială complexă caracterizată prin valenţă negativă.

Pentru mai mulţi specialişti din domeniu constatarea potrivit căreia caracterul complex al invidiei se rezumă la existenţa unor stări afective  mai mult sau mai puţin jenante (de genul ruşinii sau vinovăţiei) asociate unui stil comportamental conflictual nu este suficentă, ei îngrijindu-se să aducă încă două specificări – că însuşirea în cauză trebuie neapărat raportată la „situaţia bună a celor din jur” şi că aceeaşi însuşire urmează a fi tratată în calitate de o construcţie obţinută prin amestecul unor „fibre sentimentale de sorturi şi culori diferite”. Exemplele care urmează aduc confirmarea necesară:

• Klein [1968]: starea de invidie defineşte realmente sentimentele de ciudă şi de furie pe care le are un subiect atunci când se teme că altul să nu posede ceva ce poate fi dorit şi să se bucure de el;
• G. Parrott [1991]: episodul emoţional, pe care-l denumim într-o manieră obiectivă invidie, poate cuprinde mai multe componente experimentate subiectiv de o persoană şi cumulate în timp: tânjirea după ceea ce are în plus celălalt sau după ceea ce îi oferă acestuia superioritate, resentimentul faţă de persoana sau grupul invidiat, resentimentul în raport cu situaţia („soarta”, condiţiile vitrege, inechitateaea), vinovăţia sau/şi admiraţia;
• H. Smith & S. H.Kim [2007]: trăirea invidiei se caracterizează prin prezenţa unui melanj emoţional constituit din ostilitate, sentimentul inferiorităţii şi cel al nedreptăţii.

Aducând la acelaşi numitor consideraţiile prezentate în rândurile de mai sus, putem afirma – împreună cu M. Miceli şi C. Castelfranchi [2007], C.R. Harris şi P. Salovey [2008] – că eticheta invidiei poate fi aplicată nu doar unor stări afective  jenante, ci şi unui ansamblu articulat de reacţii şi trăiri mai simple şi neasemănătoare, aflate în varii proporţii şi combinaţii. Anume acest ansamblu, de foarte multe ori, este perceput de către subiect ca o tensiune intrinsecă  distinctă ce-l pune într-o relaţie clar individualizată cu toţi acei care, într-o formă sau alta, au un careva privilegiu faţă de el.

Înainte de a încheia prezentarea punctelor de vedere cu referire la profilul compoziţional al invidiei, vom menţiona că există şi o serie de autori – ne referim, cu precădere, la G. M. Foster [1972], G. Taylor [1988], A. Ben-Ze’ev [1990], K.T. Strongman [2003], G. Clanton [2007] şi Şt. Boncu [2009] – care consideră că în structura fenomenului avut în vedere, pe lângă ,,stările jenante” ( ruşine,vinovăţie etc.)  sau „articulările de reacţii  afective mai simple şi neasemănătoare” (ostilitate, furie, senzaţia de nedreptate, sentimentul de inferioritate etc.), mai pot fi întâlnite şi „construcţii afective asociate”  cu „o greutate specifică însemnată” (este vorba despre starea de gelozie, cea de speranţă sau cea de schadenfreude[4]). Mai mult, spun ei, dincolo de trăirile cu un evident caracter emoţional, invidia se caracterizează şi prin prezenţa a ceea ce poartă numele de credinţă, adică a unor atitudini puternic întemeiate la care indivizii aderă în totalitate şi pe care, expresia lui J.-P. Deconchy, le consideră adevărate chiar şi atunci când dovada veridicităţii lor nu aparţine unei logici ce ţine de domeniul ştiinţei. Esenţialmente, punctul de vedere pe care-l propagă G. M. Foster sau G. Taylor, A. Ben-Ze’ev sau K.T. Strongman, G. Clanton sau Şt. Boncu se întemeiază pe următoarele raţionamente:

• limbajul comun ignoră, de cele mai multe ori, distincţia dintre invidie şi gelozie;
• definiţiile cuprinse în mai multe tipuri de dicţionare (inclusiv, în cele de specialitate) pun în evidenţă faptul că invidia şi gelozia „pot fi distinse după posesia unui atribut dorit sau a unei relaţii” („când cineva posedă acest atribut sau această relaţie şi este îngrijorat că posesiunea lui ar putea fi ameninţată de altul, apare nu doar invidia, ci şi gelozia”);
• atât invidia, cât şi gelozia „generează reacţii afective similare – furie, tristeţe şi anxietate”;
• situaţiile care provoacă invidia provoacă şi gelozia („când un rival ameninţă relaţia pe care individul o are cu o altă persoană, apare gelozia, căci individul anticipează pierderea relaţiei, dar apare şi invidia, căci el pune ceea ce se întâmplă pe seama superiorităţii rivalului său”);
• ori de câte ori indivizii primesc de la o persoană care nu le este indiferentă  un feed-back care le ameninţă stima de sine, ei trec printr-o invidie amestecată cu o puternică doză de gelozie;
• deşi noţiunile de invidie şi gelozie se suprapun, între ele există, în acelaşi timp, şi diferenţe considerabile:
• gelozia include sentimente de suspiciune, respingere, ostilitate, furie, de suferinţă şi teamă de pierdere, iar invidia se axează pe sentimentele de inferioritate şi nemulţumire, pe dorinţă şi critică de sine;
• gelozia este asociată în exclusivitate cu relaţiile interumane, iar invidia nu are astfel de restricţii;
• spre deosebire de invidie, care exprimă esenţialmente o relaţie diadică, gelozia acoperă o relaţie triadică;
• starea de schadenfreude este starea care apare, de regulă, atunci când se întrunesc trei condiţii: „când este prezentă invidia, când există convingerea că necazul celuilalt aduce un câştig, un beneficiu chiar şi simbolic, şi când celălalt pare că îşi merită acel necaz”;
• speranţa poate fi asociată invidiei, avându-se în vedere că, în majoritatea absolută a cazurilor, fiecarte dintre noi manifestă fie dorinţa ca persoana invidiată ,,să îşi piardă superioritatea comparativă”, fie încrederea că – mai devreme sau mai târziu – „se va produce ameliorarea dezavantajului existent”;
• credinţele sunt frecvent întâlnite în discursul omului invidios, deoarece în mintea lui se configurează cu perseverenţă următoarea convingere: „celălalt se bucură de mai mult noroc în viaţă, plusul pe care îl are îi conferă avantaj şi superioritate, avantajul său ameninţă propria poziţie socială, iar situaţia este nejustificabilă sau inechitabilă”.

În definitiv, adunând laolaltă informaţiile cu care am operat până la acest moment, ne vedem în drept să afirmăm că în cazul invidiei ne confruntăm cu un fenomen eminamente pernicios. Indiferent de modul în care este tratată – că este „o stare neplăcută, alături de ruşine şi vinovăţie, producând dificultăţi de reglare psihologică şi de adaptare socială”, că reprezintă „un ansamblu articulat de reacţii afective mai simple, aflate în diverse proporţii şi combinaţii (de genul ostilităţii, sentimentului inferiorităţii şi al nedreptăţii)” sau că redă expresia unor „construcţii afective asociate”  cu „o greutate specifică însemnată” (de ordinul stării de gelozie, a celei de speranţă sau a celei de schadenfreude) –, ea apare, de fiecare dată, în calitate de o emoţie socială complexă centrată pe „dorinţa de a dobândi atributele sau lucrurile pe care le posedă o altă persoană”. Rostind cuvântul invidie, ne referim la „sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situaţia bună a altuia”, la o stare „chinuitoare şi obsedantă pe care ne-o provoacă conştientizarea faptului că, pentru moment, nu posedăm ceea ce posedă altul” sau la o plagă lăuntrică prin care, expresia lui R. Rachieru, apare necontenit plăcerea sadică de a ne calomnia prietenii, de a bârfi calităţile cunoscuţilor şi de a defăima iubita altuia, insinuând că este infidelă.[5] Senzaţia este că asistăm, după cum menţionează Ph. Braud [2008], la un dublu stigmat: „invidiosul contestă superioritatea celorlalţi, fără a putea invoca o motivaţie clară; el deplânge caustic ceea ce, din solidaritate sau fraternitate, ar trebui, dimpotrivă, să aprecieze”. Pasiunea care se dezlănţuie este nemărturisită pentru că, de fapt, „este imposibil de mărturisit”. Ea este „îndeobşte tăcută”, însă „totdeauna activă”, insinuându-se „pe ascuns în judecăţile şi opţiunile celor cu care venim în contact”. Urmându-l, într-o oarecare măsură, pe R. Descartes, am putea spune că oricine dintre acei care se lasă duşi de valul invidiei afişează, mai devreme sau mai târziu, un „chip pământiu” cauzat de circulaţia unui sânge „viciat” şi a unei bile „negre-gălbui”…

Cum se face că, la un moment dat, indivizii cad sub imperiul invidiei? Care sunt acei factori sau acele condiţii care o fac să apară şi să se dezvolte, pe un anumit palier, la un ceas anume, într-o măsură mai mică sau mai mare?

În tentativa de a oferi un răspuns cât de cât plauzibil la această întrebare, vom specifica că  invidia, indiferent de forma în care îşi face apariţia– maliţioasă sau admirativă[6], dispoziţională sau situaţională[7] – are la bază compararea socială. Potrivit oamenilor de ştiinţă care au fost în permanenţă  preocupaţi de studiul emotivităţii umane – îi avem în vedere, îndeosebi, pe P. Salovey şi J. Rodin [1984], M. Miceli şi C. Castelfranchi [2007], R. H. Smith şi S. H. Kim [2007], M. D. Alicke şi E. Zell [2008], Şt. Boncu [2014] şi M. Curelaru [2015] –, genului vizat de comparare îi aparţine cel mai important rol în emergenţa şi menţinerea în actualitate a „sentimentului egoist de nemulțumire provocat de succesele sau situația bună a altuia”. De ce? Pentru că, spun ei, inspirându-se din lucrările lui L. Festinger, F. X. Gibbons, B. P. Buunk, T. A. Wills, S. E. Taylor, M. Lobel, K. Corcoran, J. Crusius sau T. Mussweiler[8], prin intermediul comparării sociale indivizii sunt puși fie în fața necesității de a valoriza și asimila standardele, exemplele, modelele sau experiențele avansate ale altora, energiile astfel obținute jucând un rol emulativ, de stimulare a propriilor activități, de sporire a eului și de orientare spre progres (ceea ce se întâmplă mai rar), fie în fața necesității de a-i privi pe cei care „sunt prin ceva mai buni sau mai avantajați” cu dispreț, ură, vinovăție sau regret, așteptând ca, mai devreme sau mai târziu, aceștia „să se facă nevăzuți și neauziți” (ceea ce are loc cu regularitate).

Afirmând că invidia apare ca urmare a comparării sociale, specialiştii – ne referim nu doar la cei menţionaţi deja, ci şi la unii pe care încă nu i-am luat în calcul (J. Schaubroeck [2004] şi S. K. Lam [2004], de exemplu) – ţin să pună în lumină dedesubturile relaţiei existente, menţionând că la baza ei stau cel puţin trei factori: similaritatea, relevanţa domeniului de comparaţie şi schimbarea statutului. Referindu-se, bunăoară, la similaritate, ei constată următoarele: „invidia, de cele mai multe ori, apare faţă de persoanele care au caracteristici asemănătoare, exceptând, evident, domeniul unde li se recunoaşte avantajul şi care este, de altfel, şi declanşatorul invidiei”)[9]. În ceea ce priveşte relevanţa domeniului de comparaţie, se poate spune că oamenilor, obişnuiţi  să investească mai mult într-un domeniu al vieţii şi mai puţin în altul, ,,urmărind mai mult sau mai puţin programatic să devină relevanţi în aria spre care tind (profesională, familială sau de altă natură), pentru a-şi menţine o stimă de sine pozitivă”, le este caracteristic să devină invidioşi atunci când o altă persoană „obţine rezultate mai importante în domeniul considerat de către ei relevant, în aria ce are un rol esenţial în definirea propriului lor eu”[10]. Argumentele care vizează cel de-al treilea factor – schimbarea statutului – arată că „pierderea unei pozţii importante, a unui avantaj profesional, a unei funcţii sau calităţi oficiale deţinute până la un moment dat şi trecute asupra altuia” redau momente care, fiind relevante pentru comparaţie, nu au decât să-l umilească pe cel ce-a suferit pierderea, făcându-l să-şi ducă existenţa de mai departe în ritmurile răutăţii şi duşmăniei. Intensitatea durerii şi profunzimea setei de răzbunare vor depinde, acum, de „importanţa socială a poziţiei pierdute, de durata deţinerii acesteia, de atribuirea succesului în mod exclusiv calităţilor personale ale celuilalt şi de catalogarea dobândirii poziţiei acestuia drept o pierdere proprie fără posibilitate de compensaţie şi competiţie pentru resurse”.

Cum invidiei îi revine imaginea unei stări emotive extrem de neplăcute, este neîndoios că efectele care intervin într-un asemenea caz sunt de natură să influenţeze profund mersul de zi cu zi al evenimentelor, „otrăvind insidios şi treptat fiinţa umană şi relaţiile sociale ale acesteia”[11]. În mare, precum reiese din studiile unor importanţi specialişti din domeniu – ne referim, cu prioritate, la P. Salovey şi J. Rodin, A. Tesser şi J. Campbell, M. Silver şi J. Sabini, M. Curelaru şi Şt. Boncu –, efectele avute în vedere pot lua una din următoarele cinci forme: (a) schimbarea de sine în vederea reducerii feed-back-ului de comparare, (b) schimbarea relaţiei cu persoana de comparaţie, (c) negarea meritelor persoanei de comparaţie, (d) reevaluarea performanţelor persoanei de comparaţie şi (e) acţiuni violente îndreptate contra sursei feed-back-ului de comparare.

În primul caz,  contează  reducerea relevanţei domeniului de comparaţie. Conform dovezilor aduse de P. Salovey şi J. Rodin [1984], „un stil de adaptare specific, care reprezintă un gen de ignorare selectivă şi care presupune minimizarea  importanţei domeniului de comparare, este eficace în prevenirea sau diminuarea stării de invidie”. Dacă s-ar recurge la întărirea autoevaluării prin invocarea calităţilor proprii pozitive, rezultatele, după toate probabilităţile, ar fi destul de proaste. Or, situaţiile care declanşează invidia „fac foarte vizibile atributele prin care individul îşi arată inferioritatea”, ceea ce face ca „orice strategie bazată pe focalizarea atenţiei asupra propriei persoane să fie de la bun început ineficientă”. Şi încă ceva: schimbarea în auto-definire determinată de comparaţiile care provoacă invidie poate facilita, în opinia mai multor autori, angajarea în comparaţii cu cei inferiori („după ce au fost depăşiţi pe o dimensiune, indivizii invidioşi pot decide că este mai relevant pentru definirea lor de sine să se compare cu alţii, mai slabi sau mai dezavantajaţi decât ei”).

În cel de-al doilea caz, spun specialiştii, „indivizii care primesc feed-back negativ pe o dimensiune relevantă îşi exprimă într-o mult mai redusă măsură dorinţa de a avea o relaţie cu persoana care le este superioară”. Trăind o asemenea stare, ei fac tot posibilul pentru a reduce contactul cu rivalii săi sau – ceea ce e la fel de important – ajung la decizia că aceştia din urmă nu le sunt similari, adică nu sunt pe potriva felului lor de a fi.

În cel de-al treilea caz, asistăm la contestarea meritelor rivalilor care au ajuns să înregistreze succes. Din acest punct de vedere, potrivit lui M. Silver şi J. Sabini [1978], invidiei îi revine, incontestabil, o evidentă funcţie de auto-protecţie: încercăm să oprim scăderea stimei de sine, denigrându-l la maximum pe adversar.

În cel de-al patrulea caz, observăm cum indivizii căzuţi sub dominaţia invidiei caută să-şi întărească stima de sine prin a-şi demonstra că succesul celui cu care se compară „se datorează unui avantaj pe care acesta şi l-a creat în mod necinstit”, nu „calităţilor cu care este înzestrat”. Acum, relevă Şt. Boncu, respectiva categorie de indivizi „pot sabota chiar performanţa celuilalt, în măsura în care aceasta le stă în putinţă”, refuzând, de exemplu, să ajute un prieten să rezolve o problemă atunci când „domeniul performanţei este relevant pentru auto-definirea lor”.

În ultimul, cel de-al cincilea, caz, starea de invidie se soldează cu apariţia unor reacţii despre care se poate spune că exprimă constrângeri fizice sau psihice, exercitate asupra indivizilor performanţi în scopul minimizării sau chiar anihilării importanţei acestora. Recurgând la un asemenea tip de reacţii comportamentale, cei care „îngălbenesc când îi văd pe alţii fericiţi” demonstrează că „percep eşecul de a dobândi anumite posesiuni sau atribute drept rezultat al unor forţe discriminatoare sau arbitrare”. Aceste reacţii comportamentale, afirmă specialiştii, „cresc când indivizii invidioşi nu posedă ceva dezirabil, în timp ce alţii percepuţi ca similari posedă acest lucru”. Mai mult, aceleaşi reacţii „par mai probabile pe măsură ce posesiunile sau calităţile dezirabile sunt dobândite, şi nu înnăscute”.

Ce-ar trebui de întreprins pentru a reduce invidia la nivel personal? În opinia mai multor investigatori ai fenomenului – îi avem în vedere, mai întâi de toate, pe C. R. Harris şi P. Salovey [2008], T.V. Beskova [2010] sau E.P.Ilin [2014], M. Curelaru [2015] sau V. Kast [2016] – se poate vorbi, în acest sens, despre existenţa a cel puţin trei soluţii. O primă soluţie ar fi „renunţarea pe cât posibil la compararea rezultatelor proprii cu ale altora, menţinând totuşi dorinţa de îmbunătăţire a  situaţiei proprii” (or, precum am demonstrat anterior, făcând trimitere la rezultatele unor investigaţii cu caracter empiric, frecvenţa ridicată a comparării sociale corelează cu un nivel mai ridicat al stării de invidie). O a doua soluţie, potrivit aceloraşi investigatori, ar presupune „deplasarea atenţiei dinspre persoana favorizată spre avantajul deţinut al acesteia (or, o asemenea schimbare de accent „ar stimula mai degrabă concentrarea eforturilor asupra dobândirii plusului necesar, şi mai puţin alunecarea în dorinţa de a dobândi atributul sau lucrul pe care le posedă un altul”). Cea de-a treia soluţie s–ar cuprinde „valorizarea propriei persoane pe o altă dimensiune decât cea care poate stârni sau a stârnit deja starea de invidie” (or, în felul acesta, fiecare dintre noi poate descoperi, la un moment dat, că se află în posesia unor căi de afirmare pe care nu le-a intuit la timpul potrivit  sau cărora nu le-a acordat atenţia cuvenită[12]).

Să existe soluţii şi pentru diminuarea invidiei în condiţiile mediului organizaţional? Răspunsul specialiştilor este, din nou, afirmativ. În intenţia de a stabili „ce ar trebui să faca managerii pentru a gestiona situaţiile din viaţa unei firme care pot trezi invidie”, K. Dogan şi R. P. Vecchio [2001], spre exemplu, ajung să constate că efectele negative pe care starea de invidie le exercită asupra nivelului de performanţă organizaţională pot fi reduse prin „asumarea unui rol mai activ al liderilor”. Oferind detaliile de rigoare, autorii citaţi arată că, în primul rând, „în procesul de recrutare a personalului este imperios necesar să se acorde o mai mare importanţă evaluării maturităţii emoţionale a candidaţilor”. Apoi, spun ei, „ar fi indicat să se practice cât mai mult munca în echipă, managementul participativ, desemnarea unor obiective colective”, fără însă a renunţa la „responsabilitatea individuală şi la asumarea mai largă atât a rezultatelor pozitive, cât şi a eşecurilor”. În al treilea rând, „pentru a reduce concurenţa directă la o valoare funcţională şi pentru a încuraja relaţiile pozitive în rândul angajaţilor”, trebuie să se recurgă la „rotaţia angajaţilor sau la trecerea lor periodică prin diverse locuri de muncă în cadrul aceluiaşi mediu organizaţional” (or, „staţionarea temporară într-o poziţie organizaţională nu permite dezvoltarea unui sentiment de proprietate asupra resurselor şi a proceselor gestionate şi va scădea, în mod firesc, riscul de a considera colegii de serviciu ca potenţiali rivali sau surse ale unor eventuale ameninţări personale”). În plus, atenţionează K. Dogan şi R. P. Vecchio, ar fi rezonabil ca, în paralel cu strategiile prezentate mai sus, să fie utilizate încă două tipuri de intervenţie – „desfăşurarea unui program de mentorat” şi „încurajarea unei comunicări deschise cu privire la prevenirea invidiei în condiţiile procesului de muncă”[13].

Din momentul în care, pe dimensiunea vieţii private sau a celei cu ieşire spre mediul organizaţional, se pune o oarecare stăpânire pe sentimentul de invidie, viaţa fiecăruia dintre indivizii care de curând se caracterizau prin incapacitatea de a se bucura pentru reuşitele altuia începe să se schimbe considerabil, cunoscând o nouă măsură şi un nou început. Odată ieşiţi de sub influenţa nelimitată a sindromului „capra vecinului”, aceştia vor conştientiza  că li s-a deschis ,,calea sănătoasă spre nişte relaţii constructive, spre solidaritate, spre „a fi” în loc de „a avea””.

 

Note:

[1] Într-o formulă mai extinsă, povestea vieţii lui Iosif, fiul patriarhului Iacov, poate fi găsită în: Biblia sau Sfânta Scriptură. – Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001; Biblia sau Sfânta Scriptură: versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de V. Anania. – Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001; Mann Th. Iosif şi fraţii săi. Istoriile lui Iacob. Tânărul Iosif / Traducere din limba germană şi note de P. Manoliu. – Volumul I. – Colecţia „Top 10+”. – Iaşi: Editura Polirom, 2013 sau/şi pe site-urile: http://www.aboutbibleprophecy.com/p34.htm, http://www.logon.org/english/c/cb014.html, http://www.ids.org/scriptures/gs/joseph-son-of-jacob?lang=eng.

[2] Citatele sunt preluate din: Iorga N. Cugetări / Ediţie îngrijită de B. Theodorescu. – Colecţia Cogito. – Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Proverbe, cugetări, definiţii despre educaţie / Ediţie îngrijită de E. Mihailescu; prefaţă de N. Radu. – Colecţia Cogito. – Bucureşti: Editura Albatros, 1978;  Hugo V. Cugetări / Traducere, antologie, prefaţă, indici de V. Ungureanu-Cernei; cuvânt înainte de C. Ciopraga. – Colecţia Сogito. – Bucureşti: Editura Albatros, 1982; Coloana infinită. Din gândirea română modernă / Ediţie îngrijită de A. Stănciulescu-Bîrda. – Colecţia Cogito. – Bucureşti: Editura Albatros, 1987; Schopenhauer A. Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă / Ediţie îngrijită şi postfaţă de T.Vârgolici; traducere de T. Maiorescu. – Bucureşti: Editura SAECULUM I.O., 1997 şi o serie de site-uri: http://www.cuvintecelebre.ro/subiecte/invidie;http://www.subiecte.citatepedia.ro/despre.php?s=invidie; http://www.citate-celebre-cogito.ro/tag/citate-despre-invidie; http://www.intelepciune.ro/despre/invidie/citate.

[3] Selecţia maximelor  a fost efectuată în mod stocastic, având la bază următoarele surse electronice:

https://www.borcanulcucitate.ro/profil2/proverbe germane ;

https://www.intelepciune.ro/proverbe-zicatori-romanseti-celebre-217-despre-invidie.html;

https://www.https://ro.wikiquote.org/wiki/Invidie;

https://www.zicatori.com/din-proverbele-si-zicatorile-popoarelor-lumii;

https://www.kudika.ro/articol/special/25626/proverbe-celebre.html;

https://www.citatepedia.ro/index.php?id=296940;

https://www.proverb.ro/category/categorii/proverbe-despre-intelepciune

[4] Emoţia denumită schadenfreude , vom reaminti,caracterizează situaţia în care invidia începe să fie însoţită de o „bucurie maliţioasă pe care cineva o poate avea faţă de nenorocirea altuia”. Într-un asemenea caz, precum consemnează încă F.Nietzsche, la 1880, în Der Wanderer und sein Scbatten/Călătorul şi umbra sa, ,, sentimentul egalităţii vrea să-şi aplice măsura în domeniul fericirii şi al întâmplării”. Or, ,,bucuria răutăcioasă încercată faţă de răul semenilor provine din aceea că nimeni nu se simte în apele sale în multe privinţe, că fiecare are grijile sale, remuşcările sale, durerile sale şi că nu le ignoră: nenorocirea care loveşte în celălalt face din acesta egalul său, îi împacă gelozia”. Constituind ,,cea mai vulgară expresie prin care se manifestă victoria şi restabilirea egalităţii”, genul vizat de bucurie , mai ţine să menţioneze ilustrul  filosof german, ,,n-a apărut decât atunci când omul a învăţat să vadă în ceilalţi oameni nişte egali, adică la momentul fondării societăţii  ”. Pentru confirmare, vezi, Nietzsche F. Explicaţie pentru bucuria răutăcioasă// F. Nietzsche. Călătorul şi umbra sa. Omenesc, prea omenesc / Traducere din germană de O.- I. Petre. – Bucureşti: Editura Antet, 2000. – P.32.

[5] Cât de actual este, din perspectiva acestei constatări, Otto von Bismarck, marele om politic german, prim-ministru al Prusiei între 1862 şi 1890, primul cancelar al Imperiului German, care, cu mult timp în urmă, la şapte decembrie 1870, în faimoasa Scrisoare către soţie, spunea următoarele: când eşti multă vreme pe primele poziţii şi, ca atare, prin voinţa Domnului, ai fost încununat de succese, atunci simţi în mod clar cum mlaştina îngheţată a invidei şi a urii se întinde treptat, creşte tot mai mult şi sfârşeşte prin a invada inimile; nu-ţi mai faci noi prieteni, cei vechi mor sau se închid în modestia lor înăcrită, iar răceala se îngroaşă, aşa cum stă scris în istoria naturală a principilor, chiar şi a celor mai merituoşi. Pentru confirmare, vezi, spre exemplu, Ph. Braud. Mic tratat de emoţii, sentimente şi pasiuni politice / Traducere de M. Jeanrenaud. – Iaşi: Editura Polirom, 2008. – P. 150-151.

[6] Numeroși specialiști din domeniu – ne referim, mai întâi de toate, la J. Rawls [1971] şi G. M. Foster [1972], G. Taylor [1988] şi W. G. Parrot [1991], C. R. Harris și P. Salovey [2008], J. Lange și J. Crusius [2015] – sunt de părerea că starea de invidie poate fi malițioasă (= malignă, răutăcioasă, negativă) sau admirativă (= benignă, emulativă, pozitivă). În primul caz, spun ei, pe individ pune stăpânire mânia, ostilitatea, inferioritatea resimțită dureros, insatisfacția față de viață și reaua-voință. În cel de-al doilea caz, lucrurile capătă o cu totul altă turnură: raportându-se la succesele altuia, individul preferă să depună eforturi pentru a se depăși pe sine însuși, pentru a-și ridica statutul de putere (intelectuală, morală, fizică etc.) sau, în alți termeni, pentru a intra în posesia a „ceea ce creează diferența dintre sine și celălalt”. Dacă ostilitatea sau reaua-voință nu fac decât să te simți izolat, pierdut și nemulțumit, atunci tendinţa de a obține „ceea ce creează diferența dintre sine și celălalt” se pliază pe „dorința de autoperfecționare și speranța în reușita proprie, familială sau profesională”.

[7] Există și autori – cum ar fi A. Ben-Ze’ev [1990], B. T. Gold [1996], R. H. Smith [1999] sau Y. Cohen-Charash [2009] – care consideră că invidiei îi pot reveni și alte două forme posibile de exteriorizare – dispozițională și, respectiv, situațională. În cea dintâi variantă, fenomenul capătă expresia unei „trăsături de personalitate, caracterizată printr-o tendință relativă spre stabilitate și consistență” sau a unui „amestec relativ constant de mai mult emoții, ce are tendința de a se manifesta de-a lungul timpului cu o anumită frecvență și intensitate”. A doua variantă, cea care vizează situaționalul, ne (re)introduce în sfera manifestărilor cu caracter afectiv-cognitiv. Drept punct de reper, de această dată, servesc rezultatele unui șir de cercetări experimentale care au permis să se stabilească că starea de invidie are o componentă emoțională negativă (care se reduce, de regulă, la anxietate, depresie sau ostilitate) și o componentă cognitivă (care exprimă produsul unei sau mai multor comparații sociale).

[8] În aceste lucrări, precum se știe , sunt prezentate diverse informații cu referire la esența, semnificațiile și resorturile fenomenului de comparare socială. La L. Festinger, spre exemplu, dăm de constatarea conform căreia „oamenii se angajează în mod constant în comparații sociale, deoarece sunt interesați de cum sunt alții, ce pot și ce nu pot face aceștia, pentru a afla cum sunt ei înșiși , evaluându-și astfel propriile lor opinii și abilități”. F. X. Gibbons și B. P. Buunk, la rândul lor, arată că „fenomenul de comparare socială se extinde și asupra altor dimensiuni sau prelungiri ale eului, dintre care cele mai importante fiind realizările personale, calitățile, posesiunile, sentimentele și realizările celor care sunt apropiați sau semnificativi”. Pe aproximativ aceleași poziții se situează și S.E. Taylor cu M. Lobel, mai adăugând că „există trei motive principale pentru care persoanele doresc să se compare social: autoevaluarea, perfecționarea și autoglorificarea”.

[9] Experimentul pe care-l realizează, în 2004, J. Schaubroeck şi S. K. Lam demonstrează acest fapt. Ce-au întreprins aceşti doi cunoscuţi psihosociologi occidentali? Cu două luni înainte de anunţarea unei promovări la funcţia de supervizor, angajatele de la o bancă din Hong Kong au trebuit să-şi evalueze atitudinile faţă de colegele din  subdiviziunile în care activau. Ulterior, conform programului de cercetare,în cadrul acestor subdiviziuni, de către un grup de aproximativ 5-6 persoane, a fost selectată o candidată – doar o singură candidată! – pentru a ocupa funcţia vacantă. La o lună după promovare, s-a recurs la evaluarea atitudinii faţă de persoana/colega care a fost avansată. Rezultatele au atestat prezenţa stării de invidie. În plus, s-a observat că invidia care a apărut a fost mai mare la persoanele respinse, care (i) au perceput-o  pe colega promovată ca fiind asemănătoare cu ele însele şi care (ii) au avut anterior aşteptări mai mari legate de propria promovare.

[10] Într-un studiu experimental, realizat în prima jumătate a anilor ’80, P. Salovey şi J. Rodin au oferit fiecărui membru al eşantionului fie un feed-back pozitiv, fie unul negativ la un fals test de personalitate  care viza alegerea carierei şi care era relevant sau irelevant pentru conceptul de sine al acestuia. Ceva mai târziu, în „joc” au intrat rezultatele pozitive (false, desigur) ale unui alt participant, „aflat într-o cameră alăturată”. Invidia apărută s-a manifestat într-o proporţie semnificativ mai ridicată atunci când, confruntându-se cu rezultatele pozitive ale participantului „aflat într-o cameră alăturată”, subiecţii din lotul experimental primeau feed-back negativ cu privire la propria performanţă şi când comparaţia se producea în aria de relevanţă a acestora.

[11] Expresia îi aparţine lui B. Vidaillet. Vezi, în acest sens, Vidaillet B. Workplace Envy. – New York: Palgrave Macmillan, 2008. – p. 28.

[12] După C. R. Harris şi P. Salovey [2008], ,,valorizarea propriei persoane pe o altă dimensiune decât cea care poate stârni sau a stârnit deja starea de invidie” ar trebui să prevadă credinţa în Dumnezeu. Această credinţă, spun ei, poate constitui o modalitate eficientă de coping pentru tendinţa de „a-l privi pe altul cu răutate şi duşmănie”. Într-un asemenea context, „se poate accepta situaţia defavorabilă actuală ca fiind un dat al hotărârii divine, existând credinţa că în viaţa viitoare  va exista o restabilire a dreptăţii sau, cel puţin, lucrurile vor sta altfel decât acum”.

[13] Pentru mai multe informaţii cu referie la esenţa şi importanţa concepţiei emise de către K. Dogan şi R. P. Vecchio, vezi: Vidaillet B. Workplace envy. – New York: Palgrave Macmillan, 2008; Curelaru M. Invidia // Şt. Boncu, D. Nastas (coord.). Emoţiile complexe. – Iaşi: Editura Polirom, 2015. – p. 182; Thompson G. Antecedents and Consequences of Envy // The Journal of Social Psychology. – 2016. – Volume 156. – P. 139-153; Sterling C ., Van de Ven N., Smith R. H. The two faces of envy: Studying benign and malicious envy in the workplace // R. H. Smith, U. Merlone, M. K. Duffy (eds.). Envy at work and in organizations. – New York: Oxford University Press, 2016. – P. 57-84 sau/şi Liu D., Li W., Chen W. Antecedents of malicious and bening envy and mechanisms for their influences // Advances in Psychological Science. – 2017. – No.25(2). – P. 342-357.

Referinţe bibliografice:

• Alicke M. D., Zell E. Social comparison and envy // H. Smith (ed.). Envy: Theory and research. – New York: Oxford University Press, 2008. – P. 73-93.
• Ben-Ze’ev A. Envy and Jealousy // Canadian Journal of Philosophy. – 1990. – No. 20(4). – P. 487-516.
• Boncu Şt. Emoţii complexe: invidia şi gelozia //Şt. Boncu. Psihologie socială. Curs universitar (format pdf) // psih.uaic.ro/~sboncu/romana/curs_psihologie_sociala/curs_index.html
• Braud Ph. Invidie // Braud. Mic tratat de emoţii, sentimente şi pasiuni politice / Traducere de M. Jeanrenaud. – Iaşi: Editura Polirom, 2008. – P. 148-152.
• Citate celebre, aforisme, cugetări şi maxime despre invidie // intelepciune.ro/despre/invidia/citate
• Citate celebre despre invidie // cuvintecelebre.ro/subiecte/invidie
• Clanton G. Jealousy and Envy // E. Stets, J. H. Turner (eds.). Handbook of the Sociology of Emotions. – New York: Springer, 2007. – P. 410-442.
• Cohen-Charash Y. Episodic envy //Journal of Applied Social Psychology. – 2009. – No. 39. – P. 2128-2173.
• Coloana infinită. Din gândirea română modernă / Ediţie îngrijită, prefaţată, indici şi note de Stănciulescu-Bîrda. – Colecţia Cogito. – Bucureşti: Editura Albatros, 1987.
• Curelaru M. Invidia //Şt. Boncu, Nastas (coord.). Emoţiile complexe. – Iaşi: Editura Polirom, 2015. – P. 173-185.
• D’Arms J. Envy // Stanford Encyclopedia of Philosophy// http://plato.stanford.edu/entries/envy/
• Denis M. Invidie // Marele dicţionar al psihologiei / Traducere Ardeleanu, S. Dorneanu, N. Baltă, A. Borş ş.a. – Bucureşti: Editura Trei, 2006. – P. 622.
• Din proverbele şi zicătorile popoarelor lumii // https://www. zicatori.com
• Dogan K, Vecchio R. P. Managing Envy and Jealousy in the Workplace // Compensation Benefits Review. – 2001. – No. 33 (2). – P. 57-64.
• Duffy M. K., Shaw J. D. The Salieri syndrome: Consequences on envy in groups // Small Group Research. – 2000. – No. 31. – P. 3-23.
• Foster G. M. The anatomy of envy. A study in Symbolic Behavior // Current Antropology. – 1972. – No.13 (2). – P. 165-202.
• Gold B. T. Enviousness and its relationship to maladjustment and psychopathology // Personality and Individual Differences. – 1996. – No. 21. – P. 311-321.
• Harris C. R., Salovey P. Reflections on Envy // H. Smith (ed.). Envy: Theory and Research. – Oxford: Oxford University Press, 2008. – P. 335-356.
• Invidie // https://www.wikiquote.org/wiki/invidie
• Jouvenit R. Invidie // Doron, F. Parot (coord.). Dicţionar de psihologie / Traducere din franceză de N. Cernăuţeanu, G. Dan-Spînoiu, O. Dan, S. Drăgoi ş.a. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1999. – p. 425.
• Kast V. Depăşirea de sine. Invidia şi gelozia ca şanse pentru dezvoltarea personală / Traducere din germană de -G. Pârvu. – Bucureşti: Editura Trei, 2016.
• Klein M. Envie et Gratitude – Paris: Gallimard, 1968.
• Lange J., Crusius J. Dispositional envy revisited: Unraveling the motivational dynamics of bening and malicious envy // Personality and Social Psychology Bulletin. – 2015. – No. 41 (2). – p. 284-294.
• Laznik-Penot M. C. Vers la parole. – Paris: Denoël, 1995. – P. 267-273.
• Maxime şi cugetări despre invidie // https://www.loribalogh.ro/2012/12/maxime-si-cugetari-despre-invidie
• Miceli M., Castelfranchi C. The Envious mind // Cognition and Emotion. – 2007. – No. 21. – P. 449-479.
• Parrott W. G. The emotional experiences of envy and jealousy // Salovey (ed.). The Psychology of jealousy and envy. – New York: Guilford, 1991. – P. 3-30.
• Pleban R., Tesser A. The effects of relevance and quality of anotehr’s performance on interpersonal closeness // Social Psychology Quarterly. – 1981. – No. 44. – P. 278-285.
• Proverbe despre înţelepciune // https://www.proverb.ro/category/categorii/proverbe-despre-intelepciune
• Proverbe şi zicători româneşti celebre despre invidie // https://www.intelepciune.ro/proverbe-zicatori-romanesti-celebre-217-despre-invidie.html
• Rawls J. A theory of justice. – Harvard: Harvard University Press, 1971.
• Salovey P., Rodin J. Coping with envy and jealousy // Journal of Social and Clinical Psychology. – 1988. – No 7. – P. 15-33.
• Salovey P., Rodin J. Provoking jealousy and envy: Domain relevance and self-esteem threat // Journal of Social and Clinical Psychology. – 1991. – No 10. – P. 395-413.
• Salovey P., Rodin J. Some Antecedents and Consequences of Social Comparison Jealousy // Journal of Personality and Social Psychology. – 1984. – No. 47. – P. 780-792.
• Schaubroeck J., Lam S. K. Comparing lots before and after: Promotion rejectees invidious reactions to promotees // Organizational Behavior and Human Decesion Processes. – 2004. – No. 94. – P. 33-47.
• Schoeck H. Envy: A theory of social behavior. – New York: Harcourt, Brace and World, 1969.
• Silver M., Sabini J. The Perception of envy // Social Psychology Quarterly. – 1978. – No. 41. – P. 105-117.
• Smith R. H., Kim S. H. Comprehending envy // Psychological Bulletin. – 2007. – No. 133. – P. 46-64.
• Smith R. H., Parrott W. G., Diener E., Hoyle R. H., Kim S. H. Dispositional envy // Personality and Social Psychology Bulletin. – 1999. – No. 25. – P. 1007-1020.
• Smith R. H., Powell C. A. J., Combs D. J. Y., Schurtz D. R. Exploring the When and Why of Schadenfreude // Social and Personality Psychology Compass. – 2009. – No. 3(4). – P. 530-546.
• Strongman K. The Psychology of emotion: From everyday life to theory. – Chichester: Wiley, 2003.
• Tangney J., Salovey P. Problematic social emotions: Shame, guilt, jealousy and envy // M. Kowalski, M. R. Leary (eds.). The Social psychology of emotional and behavioral problems: Interfaces of social and clinical psychology. – Washington, DC: American Psychological Association, 1999. – P. 167-195.
• Taylor G. Envy and jealousy: Emotions and vices // Midwest Studies in Philosophy. – 1988. – No. 13. – P. 233-249.
• Tesser A. Self-esteem maintenance in family dynamics // Journal of Personality and Social Psychology. – 1980. – No. 39. – P. 77-91.
• Tesser A., Campbell J. Self-definition and self-evaluation maintenance // Suls, A. Greenwald (eds.). Social psychological perspectives on the self. – Vol. 1. – Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 1983. – P. 1-31.
• Toner J. B., Freeland C. A. B. Ce să faci… când nu e corect: Ghid pentru copiii care vor să facă faţă invidiei şi geloziei. – Bucureşti: Editura Trei, 2015.
• Vidaillet B. Workplace Envy. – New York: Palgrave Macmillan, 2008.

*

• Александрова Р. И. Зависть и моральная символика //Вестник МГУ. – Серия 7: Философия. – 2002. – № 1. – С. 66-81.
• Бескова Т. В. Социальная психология зависти. – Саратов: ИЦ Наука, 2010.
• Ильин Е. П. Психология зависти, враждебности, тщеславия. – Серия Мастера психологии. – СПб.: Издательство Питер, 2014.
• Муздыбаев К. Завистливость личности //Психологический журнал. – 2002. – Том 23. – № 6. – С. 39-48.
• Муздыбаев К. Психология зависти // Психологический журнал. – 1997. – Том 18. – № 6. – С. 7-20.
• Розенова М. И. Феноменология зависти // Психология и психотехника. – 2013. – №10(61). – С. 961-972.
• Согомонов А. Ю. Социально-нравственная природа зависти // Философские науки. – 2002. – №8. – С. 38-39.
• Соколова Е. Е., Аккуратов Е. П. Зависть конструирующая как власть // Вестник МГУ. – Серия 14: Психология. – 1991. – Том 1. – С. 3-15.
• Шёк Г. Зависть: теория социального поведения / Под ред. Ю. Кузнецова. – Москва: ИРИСЭН, 2010.
• Юрчук В. В. Зависть // В. В. Юрчук. Современный словарь по психологии. – Минск: Издательство Современное слово, 1998. – С. 165.

Mihai ȘLEAHTIȚCHI